Compromisuri de campanie şi compromisuri de zi cu zi

Citeam zilele trecute un editorial al unui distins jurnalist iesean, pe tema compromisurilor de campanie pe care le fac unii colegi de breaslă de-ai domniei sale.

Mai precis, domnia sa deplânge intrarea unor jurnalişti în echipele de campanie, ca şi consultanţi de imagine, transparent şi pe faţă.

În opinia domniei sale, aşa ceva nu se face, iar respectivii ar trebui măcar să se suspende din calitatea de jurnalişti, pe cele două – trei luni de serviciu privat.

Paradoxal, eu nu sunt de acord cu domnia sa, dar are dreptate.

Să mă explic.

Are dreptate atunci când simte că un jurnalist onest, profesionist şi echilibrat, câştigă vreme de patru ani respectul, simpatia şi încrederea cititorilor săi.

La vremea campaniei electorale, acest capital de încredere este pus în slujba unui competitor electoral şi, prin asumarea transparentă a opţiunii sale electorale, jurnalistul varsă un transfer important de încredere către candidat.

Aşadar, mecanismul este unul de tip “prestaţie corectă patru ani – acumulare corectă de capital public – transfer asumat de capital către candidat”.

Da, are dreptate, jurnalistul care a câştigat încredere vreme de patru ani contează mult în ecuaţie şi afilierea sa la campania unui candidat anume chiar influenţează.

Nu, nu sunt de acord cu opinia că nu ar fi în ordine, deoarece şi jurnalistul este actor al democraţiei, are dreptul la opţiune politică în perioada electorală şi are dreptul să-şi valorifice ştiinţa comunicării prin serviciu profesionist plătit.

Altceva văd eu că nu ar fi deloc în ordine, dar e prea puţin importantă părerea mea.

Anume cazul aflat în oglindă.

Jurnalistul care, vreme de patru ani, este greţos de partizan unuia sau altuia dintre actorii politici, practicând un jurnalism profund viciat de sarcina demolării gratuite a adversarilor naturali ai politicianului pe care îl servesc, sau a “clienţilor” patronului de presă care îl plăteşte.

Şi care jurnalist, ajuns în sfârşit la vremea campaniei electorale, nu mai are nici un rost să se afişeze în susţinerea candidatului care îl stăpâneşte pentru că, nu-i aşa, această asumare publică a unei stări devenite banală după patru ani nu mai aduce nici un fel de plusvaloare.

Prin urmare, dacă alegătorului consumator de presă (eram să zic “consumator de jurnalişti”) i s-ar oferi un drept de a alege între cele două specii jurnalistice, cu siguranţă ar alege să fie corect informat vreme de patru ani, pentru ca, la sfârşit, să poată compara propria opţiune electorală, clădită în cunoştinţă de cauză, cu opţiunea electorală afişată public de către partenerul său de încredere, jurnalistul onest.

Din păcate însă, în multe cazuri, oportunismul transparent de campanie este substituit cu oportunismul ocult de zi cu zi, iar alegătorul săracul, nu numai că nu mai ştie ce să aleagă dintre politicieni, dar nici printre cainii de pază ai democraţiei nu mai are de văzut prea mulţi colaci în coadă...

Şase ani şi o şansă pentru viaţă

Au trecut, încet – încet, exact şase ani din momentul în care am început bătălia pentru Institutul Regional de Oncologie Iaşi.

Citesc în presa locală, cum că, de luni începând, primii bolnavi de cancer vor începe să fie internaţi pentru tratament în noul şi strălucitorul spital din dealul Copoului.

Un fior de satisfacţie personală, greu de descris în cuvinte, mă furnică în tăcere.

Exact cu şase ani în urmă, senator fiind, am început epopeea înfiinţării acestui spital.

Spuneam atunci că suntem 5 milioane şi jumătate de moldoveni, că nu cred să existe familie care să nu fi trăit disperarea unui caz de cancer printre apropiaţii săi şi că avem dreptul cu toţii, într-o astfel de nenorocire, să ne căutăm salvarea aici, în Moldova, şi nu plecând în pribegie la Cluj sau la Fundeni.

Parcă pentru a da greutate acestei convingeri personale, în anii care au urmat, bătrânul meu tata s-a stins de cancer, încăpăţânându-se să refuze, la cei 75 de ani pe care îi avea, internarea la Bucureşti sau Cluj. Poate că, dacă era să fie la Iaşi, acasă lângă noi, mai avea o şansă.

Apoi, anul trecut, am trăit din nou calvarul de a avea în ospeţie musafirul nepoftit, ducându-ne timp de luni de zile lupta pentru sănătatea partenerei mele de viaţă, la Fundeni şi nu la Iaşi. Cu succes, este adevărat, dar şi cu disconfortul de a o face printre străini şi departe de cei apropiaţi. Ca să nu mai zic de alţi trei oameni apropiaţi nouă, care au pierdut între timp această luptă.

Aşadar, mă întorc cu şase ani în timp şi-mi aduc aminte primii paşi.

După discuţii amănunţite cu profesorul Miron, profesionist al oncologiei ieşene, am început căutarea soluţiilor pentru înfiinţarea la Iaşi a celui de-al treilea Institut Regional de Oncologie, după Cluj şi Bucureşti.

Era nevoie de bani şi de spaţiu.

Guvernul tocmai aprobase proiectul celor opt spitale regionale de urgenţe, printre care unul la Iaşi. Asta însemna abandonarea definitivă a clădirii începute cu zece ani în urmă în Copou, pentru un spital judeţean de urgenţe, întrucât noul proiect regional de urgenţe avea cu totul altă concepţie, anvergură şi funcţional.

În februarie 2006, am prins din mers o mare oportunitate şi anume trecerea prin Parlament a unei ordonante de guvern, ce cuprindea unele măsuri financiare.

Am iniţiat atunci, la Senat, amendamentul prin care se aloca o sumă imensă (32 milioane de euro) din bugetul statului, pentru preluarea clădirii din Copou şi amenajarea acolo a Institutului Regional de Oncologie.

Eram la începutul experientei de senator, aşa că am înţeles curând că nu voi putea singur, lupta fiind prea mare pentru un singur om.

Mi-am luat asociaţi, şi bine am făcut.

Pe rând, au devenit coautori la proiectul legislativ atât colegi din partid (Petrică Movilă şi Cristian Rădulescu – şeful departamentului de sănătate din PD) cât şi din PNL (Varujan Vosganian – preşedinte la Comisia de Buget – Finante, care trebuia să aprobe amendamentul cu atâţia bani) împreună cu care am reuşit să avem o lege ce stabilea fără putinţă de întoarcere că vom avea la Iaşi Institutul Regional de Oncologie – cel mai modern din ţară.

A urmat lungul drum al proiectării, construirii, echipării şi autorizării noului spital.

Cu Vasile Cepoi în prima linie, unul dintre cei care merită din plin titulatura de ctitor.

Am fost zi de zi alături de acest proiect până acum doi ani, când am trecut mai la marginea deciziilor politice, dar la acel moment nu mai erau ce decizii să se ia. Cel mult poate, aceea de ucidere a proiectului, atât de mult dorită de către câţiva oameni mărunţi, numai că aici, în sfârşit, clasa politică din Iaşi s-a arătat solidară şi nu a lăsat-o să se întâmple.

Acum, după şase ani, mă uit cu bucurie în suflet la strălucitoarea clădire din Copou.

Nu-mi doresc să mai am vreodată nevoie de ea.

Nici dumneavoastră nu vă doresc asta.

Dar, dacă soarta ne va aduce totuşi în situaţia asta, de acuma ştim că Institutul Regional de Oncologie Iaşi există şi că nişte oameni inimoşi au reuşit să aducă aici, la Iaşi, cea mai performantă ctitorie pentru o speranţă în plus la viaţă.

Mult succes oncologilor ieşeni!

Fuga-i rusinoasa, dar sanatoasa!

Cu mai bine de trei ani in urma, de ziua mamei mele, scriam pe acest blog ca "m-am nascut a doua oara".

Era vorba despre un accident de masina.

Am onoarea sa va anunt ca a inceput sa-mi placa.

Ieri dimineata este posibil sa ma fi nascut si a treia oara.

Sa va povestesc un pic.

Asadar, pe drumul dintre Piatra Neamt si Roman, la prima ora a diminetii, in grafic si fara grija.

Aveam la Iasi sedinta lunara a implementarii proiectului Bahlui.

Urmeaza un varf de panta, nu prea abrupta, dar clar fara vizibilitate.

Mai am un pic pana sa ajung in varf, cand apare vestea buna din fata: o dubita gen Ducato, venind normal pe sensul din fata, plus una bucata Logan cu smecher in dotare, aflat in plina depasire, adica fix pe banda mea, si paralel cu cel pe care il depasea.

Inutil sa va spun ca eram in zona clar interzisa la depasire, si cu marcaj pe jos, si cu indicator explicit.

Asadar, 30-40 m intre noi, sau mai putin chiar, in momentul in care dam ochi in ochi.

Cei doi sunt unul in dreptul celuilalt, paraleli si ocupand toata soseaua.

Loganul aflat in depasire franeaza cat poate el.

Intra in balans, spatele fuge spre exterior, apoi spre interior, mai danseaza o data si se repede direct in cel pe care il depasea.

Intre timp, evident, nu ne-au mai ramas decat vreo cativa metri pana sa ne intalnim.

Inteleg ca baietii astia au o treaba, ca dupa ciocnirea dintre ei musai careva se razgandeste si vine inapoi, asa ca decid sa nu ma bag in borsul lor.

O tai scurt si cuprinzator in dreapta, pe camp, printre copacul care ne vegheaza si cioata unui alt copac, dar care nu mai este printre noi.

Reusesc sa nimeresc printre inamici, reusesc sa nu virez prea brusc in aratura moale (cel mai mare risc de rasturnare - cand rotile din fata sunt bracate si se infunda in pamant) si reusesc sa scapam neatinsi, aproape nefiresc. Merg in continuare inca vreo suta de metri pe aratura, de parca nu voiam sa rup vraja.

In spatele meu, fix prin acelasi interval dintre copac si cioata, tot pe partea mea, la o fractiune de secunda distanta, a evacuat terenul si dubita care venea cuminte in drumul ei.

Probabil ca a luat sutul lateral in spate, i-a schimbat directia de mers si a luat-o de-a curmezisul.

Nu are norocul meu - se duce de-a berbeleacul pe aratura.

Ma intorc la locul crimei.

Cinci barbati abia reusesc sa iasa buimaci din dubita.

Nici un ranit!

Smecherul din Logan, un neam prost spre saizeci de ani, cu nelipsita antena "colegu' - colegu'" pe cupola, este scapat intreg pe marginea soselei, dar foarte ingrijorat ca si-a deformat aripa dreapta in ciocnirea laterala cu aia pe care-i trimisese nevinovati sa se rostogoleasca pe camp.

Ma uit la urmele negre de pe asfalt si-mi pun mainile in cap - o istorie intreaga.

Daca aveti curiozitati morbide, descarcati poza cu notite, ca doar asa se intelege in detaliu: urme pe asfalt, interzis la depasire, doi pe loc la iesitul pe camp printre obstacole, etc.

Ce sa va mai spun?

Ori am prea multe pacate si ma tin astia din scurt, sa apuc a le plati pe pamant, ori am un inger pazitor care nu se lasa.

Si intr-un caz, si in celalat, de data asta fuga cea rusinoasa a fost sanatoasa.

Nu va doresc sa incercati, ca niciodata nu se stie...

Mărţişor

Viaţa la Tarcău îşi vede tacticoasă de treabă.

Aşa de tare m-am luat cu viscolele, gheţurile şi inundaţiile, că am uitat să vă spun cea mai importantă veste de după sărbători.

Am uitat să vă spun că familia noastră s-a mărit.

Am reuşit, după o aşteptare de aproape un an, să avem o frumoasă familie de căpriţe din rasa Alpina Franceză.

Şase tinere doamne şi un distins gentleman (de fapt gentilhomme).

Iată familia la sosire, plină de curiozităţi, după un drum de o zi cu Merţanul.

Inspectăm cu rigoare apartamentul nou – nouţ şi se pare că e totul ok.

Eu sunt şeful (adică amândoi, dar fiecare pe linia lui).

Noi ne cunoaştem deja, iar pe el îl cheamă Fănică.

Ca pe taică-meu, săracul, Dumnezeu să-l odihnească!

E pasionat de mere, dar şi de orice alt cadou ce poate fi ronţăit.

Tânăra este foarte săritoare cu mine, pare să mă invite la dans.

Până la coadă, se pare că-I plac foarte mult fermoarele – nu iartă nici unul.

Ehehei, dragii moşului, partea cea mai frumoasă abia acum urmează.

Ce zi e azi?

Întâi Maaartiee!

Aşa că ce primeşte omul de ziua asta?

Un mărţişooor.

Nouă ne-a venit mărţişorul azi dimineaţă pe la zece.

Primul şi cel mai special ied din familie, un băieţel obraznic.

După şase ore o uşchise deja din ţarc, pentru că era prea plictisitor să stea doar acolo.

Aşa că nu avem nici un dubiu, numele domniei sale rămâne adjudecat – Mărţişor!

Şi să te ţii de-acuma coadă la toată familia, să facă poze şi să-l scarpine pe Mărţişor între corniţe.

Va fi o primăvară glorioasă…

Vă ţinem la curent cu aventurile.

Mai e ceva.

Să nu carecumva să ne auzim cu vorbe în sat!

Mărţişor e ied, iară nu miel.

Prin urmare, orice apropo la do’n Cârlan este curată calomnie.

Atât de ud şi totuşi uscat…

Am avut onoarea să servesc “Bula Demnitarului” din Academia Caţavencu.

Pentru una bucată declaraţie de presă – “Dacă în această criză a zăpezilor abundente vom avea undeva inundaţii, acestea nu vor veni din albia râurilor ci mai curând de pe uscat”.

Să nu credeţi că nu am rumegat un pic aparentul paradox, înainte să o spun.

Dimpotrivă chiar, aceasta a fost declaraţia cheie, vehiculul pe care şi-l asigură orice comunicator cu experienţă pentru a străpunge dezinteresul public cu subiectul pe care doreşte să-l transmită.

În cazul meu, mesajul dorit era clar – “Atenţie, domnilor primari! Nu vom avea viituri pe marile râuri, ştim asta din starea hidrologică şi din prognoze, dar dacă nu vă mobilizaţi comunitatea să asigure deblocarea micilor cursuri de apă şi să ajutaţi apa din zăpezi să ajungă la râuri, veţi avea probleme în comuna dv.”

Bula Demnitarului este confirmarea că mesajul a străpuns.

Iar faptul că isteria inundaţiilor de după viscol s-a consumat doar în dezbateri politice, nu şi “pe uscat”, ne arată că sistemul a funcţionat (până acum cel puţin) şi că oamenii au înţeles ca Strategia pentru apărare la inundaţii presupune predominant abordare globală şi acţiune integrată, dar locală.

Cât despre săracul “uscat”, în cea mai mare parte a vieţii lui acesta îndeplineşte funcţia de adjectiv.

În dicţionare însă, cu voia dumneavoastră, pe ultimul loc, figurează întotdeauna şi aceea de substantiv, cu sensul de “pământ”, sau “suprafaţă neacoperită de ape a globului pământesc”.

Prin urmare, nimic nu ne împiedică să avem un “uscat ud” sau un “uscat plin de apă”, oricât de paradoxal ar părea.

Dar, vorba aia - sunt criticat, deci exist!

Mustăţile lui Şnad, instinctul politic şi consilierii

Îl cunoaşteţi din campania 2008 – este Şnad, motanul meu.

Are mustăţile la locul lor, lucru foarte important.

Ne spunea mama, când eram copii, că motanul vânează datorită mustăţilor.

Dacă cumva i le-am fi tăiat (ne-a trecut tuturor prin cap chestia asta, măcar o dată, nu-i aşa?) nu ar mai fi avut cu ce să adulmece şoriceii şi ar fi putut muri de foame, sau de ruşine, după caz.

Nu ştiu dacă este adevărat sau e doar o legendă protectoare pentru neamul pisicesc.

Rămâne însă adjudecată legătura fermă dintre instinctul vânătoresc şi mustăţile motanului.

Citesc de câtva timp în presa locală despre gâlceava politică pe marginea parcului din faţa Teatrului Naţional.

Azi s-a atins punctul culminant.

Consilierii care mă reprezintă au decis să voteze împotrivă.

După ce am citit ştirile pe tema asta, am decis, ca un bun alegător, să-mi sun consilierii şi să-i întreb care sunt motivele acestei “discipline de partid” aşa cum a fost ea calificată.

Ca să le înţeleg şi eu, nu de alta.

Am înţeles aşa: a fost o primă încercare de aprobare a unui proiect de amenajare a parcului, cu o parcare subterană inclusă.

Consilierii care mă reprezintă au apreciat că nu este nevoie de o parcare în acea zonă şi că pot să-şi lase maşinile, în continuare, pe trotuarul din faţa partidului.

Prin urmare, perfect justificat, au blocat proiectul şi au motivat, chiar plini de bun simţ, că vor vota o altă variantă, dacă se elimină parcarea.

Azi, o nouă încercare de a aproba proiectul a fost, de asemenea, blocată de consilierii care mă reprezintă.

De data asta, fără a mai conţine parcarea subterană şi fără a-mi mai lăsa nicio şansă câştigării banilor europeni.

Pentru că proiectul trebuia depus până poimâine ca să primească 98% din buget bani ne-ram-bur-sa-bili de la UE.

Aşa cum vă spuneam, mi s-a părut straniu şi am discutat cu câţiva dintre consilierii care mă reprezintă.

Am aflat că a fost “disciplină de partid”, dar că nu partidul a decis, ci grupul consilierilor municipali, la presiunea cuiva foarte agresiv dintre ei.

Şi, ca să fie foarte clar ce vreau să zic, grupul de consilieri este al partidului, dar nu-l înlocuieşte în decizie. În schimb, ceea ce face grupul de consilieri acolo angajează 100% partidul în imaginea publică.

Aşadar, cele două motive foarte importante pentru mine, cetăţean ieşean, pentru care acest proiect mi-a fost refuzat, deşi era plătit de camaradul meu, contribuabilul european, sunt următoarele:

1. Proiectul este prea scump, în opinia consilierilor care mă reprezintă.

Mă uit cu coada ochiului la camaradul meu, contribuabilul european şi, nu ştiu de ce, mi se pare că zâmbeşte cu subînţeles şi mă ia de fraier.

La câtă birocraţie europeană veghează la fiecare proiect finanţat din banii lor, “vigilenţa” superficială a consilierilor care mă reprezintă mi se pare jignitoare. Mai ales în etapa de buget estimativ, al unui obiect încă nedezvoltat prin proiect de execuţie, ca să am cu adevărat posibilitatea de a aprecia profesionist eventualele neregularităţi.

Rămâne o singură certitudine în urma acestei justificări penibile: “e prea scump” pentru sărăcia mea, contribuabilul ieşean, să primesc aşa de mulţi bani cadou, de la contribuabilul european, pentru o esplanadă europeană în faţa Teatrului Naţional.

2. Al doilea şi cel mai important motiv, pentru consilierii care mă reprezintă, este o declaraţie, pe care am înţeles de la ei că a făcut-o primarul săptămâna trecută, de genul “voi face oricum acest proiect, după alegerile locale, când grupul PDL va fi mai mic şi nu mă va putea bloca”.

Consilierii care mă reprezintă s-au simţit foarte jigniţi şi au decis că această declaraţie merită pedepsită aspru. Prin urmare, m-au pedepsit pe mine, cetăţeanul pe care ei îl reprezintă acolo.

Mi-au blocat accesul la banii făcuţi cadou, de camaradul meu contribuabilul european.

Dacă vorbim acuma despre partid şi despre instinctul politic al grupului de consilieri care îl reprezintă, cu regret constat că nu-i nici un mustăcios pe acolo.

La figurat şi nu la propriu.

Să nu-ţi aduci tu aminte cât a crescut politic Traian Băsescu la primărie, din blocajul imbecil al pesediştilor, inclusiv în cazul pasajului Basarabi?!?

Să nu traduci tu cuvânt cu cuvânt mesajul lui Nichita, care îţi spune cu câteva zile înainte că, dacă tu, PDL, blochezi proiectul de aiurea, mesajul lui de campanie va fi peste două luni “daţi-mi mie votul pentru majoritatea din consiliu, ca să nu-ţi mai blocheze proiectele grupul PDL” ?!?

Să nu înţelegi tu că, urmare a acestei percepţii publice distrugătoare pe care o provoci cu veselie, vei ajunge, într-adevăr, să fii un grup nesemnificativ în legislatura viitoare a consiliului local?

Hai să zicem că nu-i aşa.

Să zicem că eu, alegătorul pe care-l reprezinţi, nu pun botul la mesajul PSD şi încerc să te creditez cu bună credinţă. Şi să te votez în continuare ca să câştigi primăria şi majoritatea în consiliul local.

Cum îmi poţi explica atunci faptul că mi-ai refuzat proiectul, motivat că “pare prea scump, ceva nu e în regulă acolo”, în timp ce chiar tu îl vei implementa peste un an, când va ajunge la maturitate?

Nu vei fi tu atunci cel care va fi corect, va administra cu sfinţenie banul public şi vei evita orice abuz?

Şi nu ar trebui să fiu eu, cetăţeanul ieşean, cel care se va bucura de parcul de la Teatru, făcut frumos, cinstit şi cu exact atâţia bani câţi trebuie, dar primiţi cadou de de la prietenul meu, contribuabilul european?

Cred că partidul pe care grupul de consilieri amintit îl reprezintă ar trebui, chiar mai repede decât îl va face erou pe ăla care a mişcat în front, să discute acest subiect în biroul politic, să urechească grupul de consilieri pentru incredibila gafă aplicată imaginii publice a PDL şi să vină în faţa mea, cetăţeanul (alegător) ieşean, cu o minimă reparaţie.

Dacă mi-ar fi făcut mie motanul Şnad aşa ceva, nu mustăţile i le tăiam, ci de-a dreptul coada…

Protestul cârlanilor

De o săptămână-ncoace nu le mai tace gura, frate!

De când moş Iliescu a dat-o pe aia cu cârlanul Ponta şi cârlanul mai bătrân Crin, nenumărate reacţii, contrareacţii, proteste şi contraproteste pe această temă au împânzit presa.

Numai un singur exemplu - cârlanul mai bătrân se răţoieşte la pesedistul cel bătrân, ofuscat de epitetul zoologic primit, disociindu-se de ferma acestuia.

Sunt dator, în numele cârlanilor veritabili, să protestez şi eu.

Nu politicienii sunt cei care ar trebui să se simtă jigniţi de apelativul cârlănesc, ci tocmai dânşii, cârlanii, ar trebui să se supere de asocierea nedreaptă cu clasa politică.

Aşa cum sublinia într-un editorial Vladimir Tismăneanu, potrivit DEX sunt trei feluri de cârlani:

1. mânz de până la trei ani;

2. miel sau ied înţărcat (în al doilea an)

3. berbec castrat

Nici tenacitatea tânărului armăsar, nici blândeţea diafană a mielului adolescent şi nici resemnarea inofensivă a berbecului castrat nu-şi găsesc corespondentul în clasa politică.

Dimpotrivă, politicianul român mediu (ca să nu spun mediocru) de azi simte neapărat nevoia să fie mai mult leneş decât tenace, mai mult măgar decât armăsar şi de o agresivitate autistă, de parcă ar fi un berbec cu 4 d’alea şi nu, în realitate, fără de vreunul.

De aceea, stimaţi concetăţeni, eu ţin cu cârlanii şi vă invit să faceţi la fel, în această luptă inegală pentru onoarea nereperată.

Două fracturi şi o amnezie penibilă

Interesantă zi această luni!

Demisia premierului Emil Boc, anticipată de toată suflarea politică de trei zile încoace, a prilejuit liderilor USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, două fracturi logice sublime, plus o amnezie de toată frumuseţea.
Toată ziulica de azi, linia principală de mesaj a co-preşedinţilor USL a fost “alegeri parlamentare anticipate, la o săptămână diferenţă de cele locale, în iunie”.
Ia să vedem un pic cele două fracturi ale logicii de opoziţie.

Prima dintre ele.
Ai contestat comasarea alegerilor la Curtea Constituţională.
Ai invocat că poporul român nu e în stare să discearnă între primari şi parlamentari, prin urmare o campanie care amestecă cele două teme de campanie este un atentat la dreptul constituţional al românului de a vota fără să gândească.
Ai avut câştig de cauză.
Curtea a motivat negru pe alb că cele două tipuri de alegeri nu pot fi amestecate, într-o campanie electorală care să-i ameţească pe alegătorii lipsiţi de facultatea gândirii.
După trei zile, vii şi spui senin că nu e nici o problemă să ne alegem în iunie, la o săptămână distanţă, singura ta miză fiind “jos toată lumea”.

A doua fractură.
Ţipi de o lună că întreg guvernul trebuie să plece în bloc, că nu-s buni de nimic.
Premierul depune mandatul întregului guvern.
Ceri anticipate în iunie.
Că nu mai ai răbdare.
Adică ceri ca actualul guvern, în structura lui neatinsă, ministru cu ministru, mai puţin premierul demisionar, să stea în funcţie potrivit constituţiei, până prin iulie, când se instalează guvernul degajat de noile alegeri.
Că aşa scrie în constituţie: dizolvarea parlamentului după minim două luni şi noi alegeri în trei luni, timp în care guvernul demisionar gestionează treburile publice.
O jumătate de an în care acest guvern demisionar (contestat atât de vehement de tine) rămâne la putere, dar este lipsit de puterile constituţionale, în vremuri de criză europeană, când trebuie să lupţi din toate puterile cu recesiunea venită peste tine.
Dar cum rămâne cu Românica, de grija căreia te tăvăleşti pe jos?!?

Amnezia.
Cu două săptămâni în urmă, SIE condus de Răzvan Ungureanu era unul dintre premianţii domnului Ponta, una din instituţiile care au mers bine şi merită continuitatea.
În seara asta, bruscamente, Răzvan Ungureanu este blamat oficial de liderii USL, la juma’ de oră după desemnare, cu o furie penibilă.
Bleah!

Nica - Nica

Cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, am asistat la o partidă de table la care juca un puşti din Bălţi.
Ce m-a distrat atunci cel mai mult, era felul în care puiul de moldovean get-beget anunţa zarul de 0 – 0, şi anume “Nica – Nica”, dar cu “N”-ul înmuiat, aşa cum numai moldovenii ştim.

Mă uitam ieri la votul din Consiliul Municipal Iaşi, pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare rectorului UMF, Vasile Astărăstoaie şi, involuntar, când am citit că grupul consilierilor PDL s-a abţinut, am zis: “Nica – Nica!”

Să mă explic.
Nu e greu de pătruns în resorturile “logicii” unei asemenea “decizii politice”.
După capul ce-a gândit, e o abordare “win - win”, cu câştig în orice variantă.
Adică, dacă scandalul UMF s-ar finaliza rău pentru domnul rector, atunci s-ar zice că, iată, domnii consilieri au avut dreptate, au cruţat imaginea Iaşului de o eroare.
Dacă nu, atunci ar putea explica dumnealor, cui o mai sta să-i asculte, că ştiţi, noi nu ne-am împotrivit atunci şi, chiar dacă era un scandal pe piaţă, nu ne-am repezit să încălcăm prezumţia de nevinovăţie printr-un vot împotrivă.
Başca faptul că propunerea a venit de la primar şi atunci, în logica noastră de buni cetăţeni ai comunităţii locale, musai dă bine să fim pe dos!

Din păcate, nu-i nici pe departe “win – win” domnilor consilieri!
Este un strălucitor “Nica – Nica”, sau “lose – lose” dacă pare mai savant, plin de gloria asumării unei neasumări.

Profesorul Astărăstoaie (cu care personal nu mai comunic de vreo 4-5 ani, de când ne-am contrat la maxim în legătură cu Smurdul) merită să fie cetăţean de onoare al Iaşului tocmai datorită acestui caracter dificil al domniei sale, care i-a permis în decursul carierei să se ia de piept cu oricine, pentru principii clare.
Este un om care a ales mai curând să se pună de rău pentru o idee de bine, decât să dea din coadă a bine, pentru relaţii vremelnice şi deservicii temeinice.
L-a recunoscut breasla medicală până acolo sus, la nivel naţional, şi a devenit un reper clar al Iaşului, aici – acasă, sau oriunde ajungem prin ţară.

Am făcut cetăţeni de onoare, în decursul timpului, o mulţime de domni care chiar nu au legătură cu Iaşul, dar a dat bine că au trecut pe la noi.
Când avem de onorat oamenii locului, care lasă cu adevărat urme în viaţă, ne ascundem de decizie.
Păcat!

Aşa creşte mitul ipocriziei politicienilor mici sau mari.
Când e vorba de noi, sărim ca arşi cu prezumţia de nevinovăţie în sus, fie că e vorba de DNA, de instanţă, de ANI sau de CNSAS.
Când e vorba de oameni de valoare, cum e cazul de faţă, parcă prezumţia de nevinovăţie e câhh!
De ce nu aţi jucat la “Şase – Şase” distinşi colegi ?!?
Vot pentru profesorul Astărăstoaie, atât timp cât prezumţia de nevinovăţie este activă, în lipsa unei decizii definitive a instanţei, plus o mână onorabilă întinsă acestuia pe aceeaşi ipoteză constituţională.
Şi, dacă peste timp sentinţa finală ar fi fost inversă, atunci “pac la războiu” - a doua zi proiect de hotărâre privind retragerea distincţiei, în acord cu noua situaţie ivită, plus o palmă dată cu aceeaşi mână onorabilă.

Ca membru simplu PDL, nu mă simt parte la votul colegilor mei consilieri, pentru simplul motiv că nu a fost în spate o decizie a partidului, ci o simplă decizie de grup, din păcate “Nica – Nica”.
Sau, mă rog, “lose – lose”…

Huiduiala

Ţin, şi am ţinut dintotdeauna, la respectul pentru adversar.

Cine are puterea să-şi respecte adversarii de orice fel, acela poate fi suspectat şi de a fi un generator de demnitate, în general, în viaţa de zi cu zi.

Cine nu are această putere a respectului pentru adversar, greu putem crede a fi cu adevărat un om de caracter.

Pur şi simplu om de caracter, în accepţiunea banală a cuvântului.

Habar nu am cum a fost cu adevărat accidentul lui Huidu.

Numai Dumnezeu poate şti.

Cu siguranţă, însă, nu pot crede că a existat vreo intenţie a acestuia.

Mă uit la maşina lui, una puternică, şi văd că, în urma impactului frontal cu Loganul, este doar cu botul oarecum stâlcit şi atât.

Asta mă face să cred că nu a avut o viteză demenţială, pentru că şi maşina lui ar fi fost mai afectată decât este.

Loganul, în schimb, pare că este devastat în principal din cauza răsturnării şi nu atât ca efect direct al violenţei primului impact.

Impresia mea este că săracii oameni au murit în principal din cauza faptului că maşina, după ce a ieşit de pe drum, s-a rostogolit şi a căzut în final pe parbriz şi pe cupolă, ceea ce, pentru o maşină de clasă populară, nu prea lasă şanse celor dinăuntru, în general striviţi la cap şi la coloană.

Ce încerc să spun?

Că nu este suficient să avem un accident din vina probabilă a unui om cu notorietate publică şi cu maşină scumpă, pentru ca acesta să merite a fi demolat mediatic, ca un teribilist din aceia care fac curse cu 200 km/oră prin centrul oraşului, sau ca un derbedeu arogant care ucide din plăcerea de a-şi etala caii putere.

Mă gândesc că un om care a avut trauma personală a lui Huidu la schi, om aflat cu soţia şi doi copii de clasă primară în maşină, în condiţii de început de iarnă, nu poate fi bănuit la prima vorbire de o atitudine de derbedeu al străzii, măcar din raţiuni de autoconservare.

Sigur, nu e de aplaudat.

Sigur, orice greşeală este de plătit.

Dar, la fel de sigur, oricui i se poate întâmpla să piardă controlul volanului, chiar dacă nu are comportament de derbedeu.

Să ne ferescă Dumnezeu să ajungem vreodată în pielea omului Huidu.

Durerea şi zbuciumul din sufletul lui pot fi comparate, fără exagerare, cu cea trăită chiar şi de rudele victimelor.

O dată produsă tragedia, se cuvine a se face distincţie între latura civilă/penală a accidentului şi latura lui umană.

Pe latura civilă/penală, societatea îşi va face dreptate, pe legea ei, iar aici nu putem niciunii dintre noi să ne băgăm, pentru că justiţia nu se face nici pe stadion şi nici la televizor. Justiţia se face cu migală, cu expertiză, cu echilibru şi cu raţiune.

Pe latura umană, însă, trebuie să înţelegem că accidentul a produs victime în ambele maşini şi familii.

Chiar dacă justiţia va împărţi accidentaţii în victime şi vinovaţi, din punct de vedere uman toţi au nevoie de sprijinul celor din jur.

Personal sunt solidar cu Huidu şi familia lui, chiar dacă nu ne cunoaştem şi nu va avea niciodată habar de solidaritatea asta. Sufăr în sinea mea o părticică din trauma lui, iar asta mă va ajuta, probabil, să fiu mai atent şi eu însumi la volan.

Ce mai încerc să spun?

Că mi-e silă de aceia care, deşi se cunosc personal cu Huidu, chiar şi ca adversari pe orice fostă baricadă publică, preferă să-l huiduiască în loc să fie oameni de caracter şi să-l încurajeze, sau să tacă.

Mă uit cu nedisimulată greaţă la unii care i-au fost adversari în meciurile lor televizate (comentatori, lideri politici de doi bani, fufe de juma’ de ban, etc) şi care acuma deschid gura să-l înjure pe de-a gata.

Ca şi cum prin asta ar obţine puncte personale în meciurile de cu totul altă factură care i-au opus în viaţa cealaltă, publică.

Ca şi cum ar avea vreun merit personal în faptul că Huidu e acum îngenuncheat de soartă şi ei trebuie să se laude acum cu asta.

Ca şi cum ar lua sistematic bătaie la şah de la unul şi apoi urlă fericiţi “mat” când aceluia-i cade pe stradă o cărămidă în cap.

Ce mai spun la final?

Cine nu-şi respectă adversarii aflaţi în dificultate nu merită respect.

Merită cel mult huiduieli.

Dreptatea si Adevarul

Ca preşedinte al PD Iaşi, în perioada reală a iniţierii restaurării Palatului Copiilor din Iaşi, nu pot sta indiferent la polemica iscată de colegii liberali pe această temă.

Mă consider un martor de neocolit al acestor evenimente şi, mai mult decât atât, chem martoră presa locală din Iaşi, alături de care am împărtăşit acele acţiuni.

Postez mai jos documente originale din perioada mai 2006 – iunie 2007, documente care sunt la îndemâna oricărui jurnalist onest şi dornic de documentare, cu o menţiune simplă – toate aceste lucruri s-au scris atunci, nu s-au povestit acum, în 2011.

Aşadar, în mai 2006, am lansat programul “100 de proiecte PD pentru judeţul Iaşi”.

Întâmplător sau nu, exista explicitată motivaţia de a trata de lungul nasului pe vânătorii de proiecte de-a gata (cei care se lăudau cu tot ce se întâmpla pe vremea lor, în judeţul lor, fără a fi mutat un pai în acest scop).

Ce scria presa locală despre acest subiect, în 22 mai 2006, aveţi mai jos.

Un lucru este clar – la lansarea acestui program politic de dezvoltare locală, secretarul de stat PD Paloma Petrescu a fost dusă de noi în mod expres la Palatul Copiilor, să-l vadă şi să ia decizia de a-i finanţa restaurarea.

Ceea ce s-a şi întâmplat, începând cu săptămâna imediat următoare, când ministrul Mihail Hârdău a şi alocat primele 15 miliarde pentru acest obiectiv.

A urmat, în iunie, numirea doamnei Mihaela Popa ca şi consilier în ministerul educaţiei, exact pe domeniul proiectelor în învăţământul preuniversitar, precum şi încăpăţânata sa străduinţă de zi cu zi pentru continuarea finanţării Palatului Copiilor, până aproape la finalizare.

Dacă cineva chiar îşi închipuie că ne poate povesti cum domnul ministru Adomniţei a început restaurarea Palatului Copiilor pocnind din degete pe 1 aprilie 2007 (ziua când PD a fost dat afară de la guvernare de către tandemul PNL – PSD, iar domnia sa numit ministru) şi că a finalizat munca la acest proiect pe 8 iunie în acelaşi an, atunci acest basm chiar este demn de 1 aprilie.

În două luni, nici puiul de găină nu începe să ouă…

Certă este, însă, lipsa de cavalerism a aceluiaşi domn ministru Adomniţei, care a refuzat propunerea noastră de a-l invita la inaugurarea Palatului Copiilor şi pe predecesorul său, domnul Hârdău, cel care a ctitorit cu adevărat această restaurare.

Probabil că domnul Adomniţei era încă supărat pentru tratamentul primit de echipa liberală, în 2006, atunci când au fost în audienţă la Mihail Hârdău, să propună cedarea Palatului Copiilor către Centrul Cultural German, aflat atunci în criză locativă. Ce a fost la gura ministrului, numai noi ştim, că ne-a sunat să ne spună după aceea.

Aşa că, de dragul dreptăţii, ca şi al adevărului, rămase la acest subiect simple valori simbolice la colegii din Podu Roş, se cade să repunem lucrurile la locul lor firesc.

Şi să învăţăm, o dată pentru totdeauna, să respectăm pe acela care chiar face ceva în vremelnica lui carieră politică.

Dacă face.



La multi ani, tanti Bruna!

Azi, tanti Bruna a împlinit 85 de ani.

La mulţi ani, mamă!!

Fiind o mare fană Aurel Dobaşu, tanti Bruna citeşte de dimineaţă până seara Iaşicaştigă, unde şi deţine, neştiută, o mare parte din trafic.

Tocmai azi, săraca, făcând surfing pe net, a dat peste „ştirea” asta.

A rămas foarte nedumerită: „Dănuţ, maică, cum Dumnezeu m-ai moştenit tu din 2007, când uite - eu încă-s vie şi curăţ ardei copţi pentru zacuscă?!?”

Greu de răspuns la întrebarea asta.

Important este că bunica nu se lasă şi merge înainte cu curaj.

Când mă gândesc la câte vagoane de cărbuni a încărcat cu lopata în lagăr la ruşi, în cinci ani, stau şi mă întreb câţi dintre noi ar fi supravieţuit la aşa încercare.

Probabil că mai toţi eram de acuma şi moşteniţi şi uitaţi...