joi, 27 octombrie 2011

Nica - Nica

Cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, am asistat la o partidă de table la care juca un puşti din Bălţi.
Ce m-a distrat atunci cel mai mult, era felul în care puiul de moldovean get-beget anunţa zarul de 0 – 0, şi anume “Nica – Nica”, dar cu “N”-ul înmuiat, aşa cum numai moldovenii ştim.

Mă uitam ieri la votul din Consiliul Municipal Iaşi, pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare rectorului UMF, Vasile Astărăstoaie şi, involuntar, când am citit că grupul consilierilor PDL s-a abţinut, am zis: “Nica – Nica!”

Să mă explic.
Nu e greu de pătruns în resorturile “logicii” unei asemenea “decizii politice”.
După capul ce-a gândit, e o abordare “win - win”, cu câştig în orice variantă.
Adică, dacă scandalul UMF s-ar finaliza rău pentru domnul rector, atunci s-ar zice că, iată, domnii consilieri au avut dreptate, au cruţat imaginea Iaşului de o eroare.
Dacă nu, atunci ar putea explica dumnealor, cui o mai sta să-i asculte, că ştiţi, noi nu ne-am împotrivit atunci şi, chiar dacă era un scandal pe piaţă, nu ne-am repezit să încălcăm prezumţia de nevinovăţie printr-un vot împotrivă.
Başca faptul că propunerea a venit de la primar şi atunci, în logica noastră de buni cetăţeni ai comunităţii locale, musai dă bine să fim pe dos!

Din păcate, nu-i nici pe departe “win – win” domnilor consilieri!
Este un strălucitor “Nica – Nica”, sau “lose – lose” dacă pare mai savant, plin de gloria asumării unei neasumări.

Profesorul Astărăstoaie (cu care personal nu mai comunic de vreo 4-5 ani, de când ne-am contrat la maxim în legătură cu Smurdul) merită să fie cetăţean de onoare al Iaşului tocmai datorită acestui caracter dificil al domniei sale, care i-a permis în decursul carierei să se ia de piept cu oricine, pentru principii clare.
Este un om care a ales mai curând să se pună de rău pentru o idee de bine, decât să dea din coadă a bine, pentru relaţii vremelnice şi deservicii temeinice.
L-a recunoscut breasla medicală până acolo sus, la nivel naţional, şi a devenit un reper clar al Iaşului, aici – acasă, sau oriunde ajungem prin ţară.

Am făcut cetăţeni de onoare, în decursul timpului, o mulţime de domni care chiar nu au legătură cu Iaşul, dar a dat bine că au trecut pe la noi.
Când avem de onorat oamenii locului, care lasă cu adevărat urme în viaţă, ne ascundem de decizie.
Păcat!

Aşa creşte mitul ipocriziei politicienilor mici sau mari.
Când e vorba de noi, sărim ca arşi cu prezumţia de nevinovăţie în sus, fie că e vorba de DNA, de instanţă, de ANI sau de CNSAS.
Când e vorba de oameni de valoare, cum e cazul de faţă, parcă prezumţia de nevinovăţie e câhh!
De ce nu aţi jucat la “Şase – Şase” distinşi colegi ?!?
Vot pentru profesorul Astărăstoaie
, atât timp cât prezumţia de nevinovăţie este activă, în lipsa unei decizii definitive a instanţei, plus o mână onorabilă întinsă acestuia pe aceeaşi ipoteză constituţională.
Şi, dacă peste timp sentinţa finală ar fi fost inversă, atunci “pac la războiu” - a doua zi proiect de hotărâre privind retragerea distincţiei, în acord cu noua situaţie ivită, plus o palmă dată cu aceeaşi mână onorabilă.

Ca membru simplu PDL, nu mă simt parte la votul colegilor mei consilieri, pentru simplul motiv că nu a fost în spate o decizie a partidului, ci o simplă decizie de grup, din păcate “Nica – Nica”.
Sau, mă rog, “lose – lose”…

luni, 17 octombrie 2011

Huiduiala


Ţin, şi am ţinut dintotdeauna, la respectul pentru adversar.


Cine are puterea să-şi respecte adversarii de orice fel, acela poate fi suspectat şi de a fi un generator de demnitate, în general, în viaţa de zi cu zi.


Cine nu are această putere a respectului pentru adversar, greu putem crede a fi cu adevărat un om de caracter.


Pur şi simplu om de caracter, în accepţiunea banală a cuvântului.



Habar nu am cum a fost cu adevărat accidentul lui Huidu.


Numai Dumnezeu poate şti.


Cu siguranţă, însă, nu pot crede că a existat vreo intenţie a acestuia.


Mă uit la maşina lui, una puternică, şi văd că, în urma impactului frontal cu Loganul, este doar cu botul oarecum stâlcit şi atât.


Asta mă face să cred că nu a avut o viteză demenţială, pentru că şi maşina lui ar fi fost mai afectată decât este.


Loganul, în schimb, pare că este devastat în principal din cauza răsturnării şi nu atât ca efect direct al violenţei primului impact.


Impresia mea este că săracii oameni au murit în principal din cauza faptului că maşina, după ce a ieşit de pe drum, s-a rostogolit şi a căzut în final pe parbriz şi pe cupolă, ceea ce, pentru o maşină de clasă populară, nu prea lasă şanse celor dinăuntru, în general striviţi la cap şi la coloană.



Ce încerc să spun?


Că nu este suficient să avem un accident din vina probabilă a unui om cu notorietate publică şi cu maşină scumpă, pentru ca acesta să merite a fi demolat mediatic, ca un teribilist din aceia care fac curse cu 200 km/oră prin centrul oraşului, sau ca un derbedeu arogant care ucide din plăcerea de a-şi etala caii putere.


Mă gândesc că un om care a avut trauma personală a lui Huidu la schi, om aflat cu soţia şi doi copii de clasă primară în maşină, în condiţii de început de iarnă, nu poate fi bănuit la prima vorbire de o atitudine de derbedeu al străzii, măcar din raţiuni de autoconservare.


Sigur, nu e de aplaudat.


Sigur, orice greşeală este de plătit.


Dar, la fel de sigur, oricui i se poate întâmpla să piardă controlul volanului, chiar dacă nu are comportament de derbedeu.


Să ne ferescă Dumnezeu să ajungem vreodată în pielea omului Huidu.


Durerea şi zbuciumul din sufletul lui pot fi comparate, fără exagerare, cu cea trăită chiar şi de rudele victimelor.


O dată produsă tragedia, se cuvine a se face distincţie între latura civilă/penală a accidentului şi latura lui umană.


Pe latura civilă/penală, societatea îşi va face dreptate, pe legea ei, iar aici nu putem niciunii dintre noi să ne băgăm, pentru că justiţia nu se face nici pe stadion şi nici la televizor. Justiţia se face cu migală, cu expertiză, cu echilibru şi cu raţiune.


Pe latura umană, însă, trebuie să înţelegem că accidentul a produs victime în ambele maşini şi familii.


Chiar dacă justiţia va împărţi accidentaţii în victime şi vinovaţi, din punct de vedere uman toţi au nevoie de sprijinul celor din jur.


Personal sunt solidar cu Huidu şi familia lui, chiar dacă nu ne cunoaştem şi nu va avea niciodată habar de solidaritatea asta. Sufăr în sinea mea o părticică din trauma lui, iar asta mă va ajuta, probabil, să fiu mai atent şi eu însumi la volan.



Ce mai încerc să spun?


Că mi-e silă de aceia care, deşi se cunosc personal cu Huidu, chiar şi ca adversari pe orice fostă baricadă publică, preferă să-l huiduiască în loc să fie oameni de caracter şi să-l încurajeze, sau să tacă.


Mă uit cu nedisimulată greaţă la unii care i-au fost adversari în meciurile lor televizate (comentatori, lideri politici de doi bani, fufe de juma’ de ban, etc) şi care acuma deschid gura să-l înjure pe de-a gata.


Ca şi cum prin asta ar obţine puncte personale în meciurile de cu totul altă factură care i-au opus în viaţa cealaltă, publică.


Ca şi cum ar avea vreun merit personal în faptul că Huidu e acum îngenuncheat de soartă şi ei trebuie să se laude acum cu asta.


Ca şi cum ar lua sistematic bătaie la şah de la unul şi apoi urlă fericiţi “mat” când aceluia-i cade pe stradă o cărămidă în cap.



Ce mai spun la final?


Cine nu-şi respectă adversarii aflaţi în dificultate nu merită respect.


Merită cel mult huiduieli.



luni, 10 octombrie 2011

Dreptatea si Adevarul



Ca preşedinte al PD Iaşi, în perioada reală a iniţierii restaurării Palatului Copiilor din Iaşi, nu pot sta indiferent la polemica iscată de colegii liberali pe această temă.

Mă consider un martor de neocolit al acestor evenimente şi, mai mult decât atât, chem martoră presa locală din Iaşi, alături de care am împărtăşit acele acţiuni.

Postez mai jos documente originale din perioada mai 2006 – iunie 2007, documente care sunt la îndemâna oricărui jurnalist onest şi dornic de documentare, cu o menţiune simplă – toate aceste lucruri s-au scris atunci, nu s-au povestit acum, în 2011.

Aşadar, în mai 2006, am lansat programul “100 de proiecte PD pentru judeţul Iaşi”.

Întâmplător sau nu, exista explicitată motivaţia de a trata de lungul nasului pe vânătorii de proiecte de-a gata (cei care se lăudau cu tot ce se întâmpla pe vremea lor, în judeţul lor, fără a fi mutat un pai în acest scop).

Ce scria presa locală despre acest subiect, în 22 mai 2006, aveţi mai jos.

Un lucru este clar – la lansarea acestui program politic de dezvoltare locală, secretarul de stat PD Paloma Petrescu a fost dusă de noi în mod expres la Palatul Copiilor, să-l vadă şi să ia decizia de a-i finanţa restaurarea.

Ceea ce s-a şi întâmplat, începând cu săptămâna imediat următoare, când ministrul Mihail Hârdău a şi alocat primele 15 miliarde pentru acest obiectiv.

A urmat, în iunie, numirea doamnei Mihaela Popa ca şi consilier în ministerul educaţiei, exact pe domeniul proiectelor în învăţământul preuniversitar, precum şi încăpăţânata sa străduinţă de zi cu zi pentru continuarea finanţării Palatului Copiilor, până aproape la finalizare.

Dacă cineva chiar îşi închipuie că ne poate povesti cum domnul ministru Adomniţei a început restaurarea Palatului Copiilor pocnind din degete pe 1 aprilie 2007 (ziua când PD a fost dat afară de la guvernare de către tandemul PNL – PSD, iar domnia sa numit ministru) şi că a finalizat munca la acest proiect pe 8 iunie în acelaşi an, atunci acest basm chiar este demn de 1 aprilie.

În două luni, nici puiul de găină nu începe să ouă…

Certă este, însă, lipsa de cavalerism a aceluiaşi domn ministru Adomniţei, care a refuzat propunerea noastră de a-l invita la inaugurarea Palatului Copiilor şi pe predecesorul său, domnul Hârdău, cel care a ctitorit cu adevărat această restaurare.

Probabil că domnul Adomniţei era încă supărat pentru tratamentul primit de echipa liberală, în 2006, atunci când au fost în audienţă la Mihail Hârdău, să propună cedarea Palatului Copiilor către Centrul Cultural German, aflat atunci în criză locativă. Ce a fost la gura ministrului, numai noi ştim, că ne-a sunat să ne spună după aceea.

Aşa că, de dragul dreptăţii, ca şi al adevărului, rămase la acest subiect simple valori simbolice la colegii din Podu Roş, se cade să repunem lucrurile la locul lor firesc.

Şi să învăţăm, o dată pentru totdeauna, să respectăm pe acela care chiar face ceva în vremelnica lui carieră politică.

Dacă face.




















miercuri, 5 octombrie 2011

La multi ani, tanti Bruna!

Azi, tanti Bruna a împlinit 85 de ani.


La mulţi ani, mamă!!


Fiind o mare fană Aurel Dobaşu, tanti Bruna citeşte de dimineaţă până seara Iaşicaştigă, unde şi deţine, neştiută, o mare parte din trafic.


Tocmai azi, săraca, făcând surfing pe net, a dat peste „ştirea” asta.


A rămas foarte nedumerită: „Dănuţ, maică, cum Dumnezeu m-ai moştenit tu din 2007, când uite - eu încă-s vie şi curăţ ardei copţi pentru zacuscă?!?”


Greu de răspuns la întrebarea asta.


Important este că bunica nu se lasă şi merge înainte cu curaj.


Când mă gândesc la câte vagoane de cărbuni a încărcat cu lopata în lagăr la ruşi, în cinci ani, stau şi mă întreb câţi dintre noi ar fi supravieţuit la aşa încercare.


Probabil că mai toţi eram de acuma şi moşteniţi şi uitaţi...





sâmbătă, 1 octombrie 2011

Scrisoare deschisa domnului Petru Movila

Stimate domnule deputat,


vă scriu această scrisoare deschisă din calitatea mea de simplu membru al organizaţiei PDL Iaşi, pe care dumneavoastră o conduceţi.


În anul 2006, pe atunci fiind senator şi preşedinte al aceleiaşi organizaţii judeţene a PDL Iaşi, am iniţiat propunerea legislativă privind înfiinţarea Institutului Regional de Oncologie Iaşi.


Ca un bun coleg de echipă, v-am invitat atunci să semnaţi alături de mine ceea ce a devenit apoi lege – înfiinţarea unui spital de excepţie pentru tratamentul cancerului, la Iaşi, în Moldova, prin preluarea scheletului clădirii părăsite din Copou.


A fost un proiect generat integral de corpul medical din Iaşi, profesori deosebiţi, slujitori dedicaţi ai acestei lupte continue împotriva cancerului.


Am înţeles atunci drama celor cinci milioane şi jumătate de moldoveni care nu au acces decent la asistenţă medicală împotriva cancerului aici, în Moldova, trebuind să plece în pribegie, fie la Cluj, fie la Bucureşti.


Am înţeles apoi, pe deplin, cu propriul meu suflet, ce înseamnă această dramă teribilă a unei familii de moldoveni în care apare un caz de cancer.


Tatăl meu a murit de cancer acum doi ani. A ales să moară acasă, spunându-mi simplu şi nenegociabil că nu acceptă să ne pună pe drumuri tocmai la capătul ţării. Dacă era la Iaşi, poate mai aveam o şansă…


În acest an, mi-am însoţit cel mai apropiat partener de viaţă, timp de patru luni, în această bejenie îngrozitoare la Fundeni, pentru operaţie, iradiere, tratament şi speranţă. Au fost oameni extraordinari acolo, care ne-au ajutat, dar trauma luptei pentru viaţă, la aşa o distanţă de casă, nu poate fi uşor uitată.


Proiectul pe care l-am iniţiat în 2006 a pornit din ce în ce mai energic la drum, ajungând în aceste zile aproape de final.


Este o bijuterie aşteptată de 20 de ani.


Va fi cel mai modern spital de tratament al cancerului din România.


Sau nu va fi deloc.


Pentru că un om, care pune propria vanitate înainte de toate, doreşte să-l distrugă, şantajând Moldova prin ceea ce nu are nici o legătură cu Jurământul lui Hipocrate – iluzoriul său capital politic.


Acelaşi om care a fost cât pe ce să demoleze celălalt mare proiect pe care l-am pornit în 2005 (SMURDUL regional de la Iaşi) şi care om defilează acum cu steagul “nevoii de servicii medicale de urgenţă pentru Iaşi”, nevoie pe care a terfelit-o atunci doar din vanitatea luptei sale personale de orgolii cu o altă echipă medicală din urgenţe.


Iaşul are acum un spital de urgenţe performant, ce a ajuns în ultimele luni la o organizare foarte apropiată de dezideratele tuturor. Prin contopirea fostului Spital de Urgenţe cu spitalul Sf. Spiridon, s-a ajuns la oferirea centralizată a tuturor serviciilor medicale, oricărui caz de urgenţe, fără plimbarea pacientului între spitale.


Este adevărat, acesta nu străluceşte aşa de frumos precum clădirea nouă din Copou şi nici nu este condus de domnul doctor Vanitate.


Dar există şi rezolvă la un nivel avansat cazurile de urgenţe, în timp ce tratamentul cancerului în Moldova este, în acest moment, în mare suferinţă din punct de vedere al dotării materiale.



Domnule deputat,


acum, eu sunt un simplu membru al PDL, fără nici o alta putere decât glasul.


Dumneavoastră sunteţi preşedintele, întreaga putere politică de a face (sau nu) stă în mâinile dumneavoastră.


V-am pus la dispoziţie duminica trecută semnăturile celorlalţi cinci parlamentari din organizaţia noastră, care susţin până la capăt Institutul de Oncologie. Pe acest subiect acestia sunt alaturi de dumnevoastra, doar sa vreti.


Vă cer public să nu faceţi nici un compromis cu acest subiect, oricâtă nevoie aţi avea, personal, de sprijinul politic al echipei partenere la guvernare, pentru a vă păstra şi consolida poziţia proaspăt câştigată.


Viaţa bolnavilor de cancer, trauma psihică a familiilor acestora şi zecile de milioane de euro investite în spitalul din Copou, pentru tratamentul cancerului, nu pot face obiectul tranzacţiilor politice indiferent de miza acestora.


Voi fi cu ochii pe acest subiect şi pe fiecare pas (vizibil sau nu) pe care îl veţi face.


Să aveţi înţelepciunea de a vă opri la timp din tentaţia compromisului, pentru că sunt greşeli în viaţă care nu pot fi făcute decât o singură dată.


Vă doresc sincer o nuntă frumoasă, casă de piatră şi să nu aflaţi vreodată în familia dv. ce înseamnă suferinţa.


Cu respect,


Dan Cârlan


Membru PDL Iaşi.