Nica - Nica

Cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, am asistat la o partidă de table la care juca un puşti din Bălţi.
Ce m-a distrat atunci cel mai mult, era felul în care puiul de moldovean get-beget anunţa zarul de 0 – 0, şi anume “Nica – Nica”, dar cu “N”-ul înmuiat, aşa cum numai moldovenii ştim.

Mă uitam ieri la votul din Consiliul Municipal Iaşi, pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare rectorului UMF, Vasile Astărăstoaie şi, involuntar, când am citit că grupul consilierilor PDL s-a abţinut, am zis: “Nica – Nica!”

Să mă explic.
Nu e greu de pătruns în resorturile “logicii” unei asemenea “decizii politice”.
După capul ce-a gândit, e o abordare “win - win”, cu câştig în orice variantă.
Adică, dacă scandalul UMF s-ar finaliza rău pentru domnul rector, atunci s-ar zice că, iată, domnii consilieri au avut dreptate, au cruţat imaginea Iaşului de o eroare.
Dacă nu, atunci ar putea explica dumnealor, cui o mai sta să-i asculte, că ştiţi, noi nu ne-am împotrivit atunci şi, chiar dacă era un scandal pe piaţă, nu ne-am repezit să încălcăm prezumţia de nevinovăţie printr-un vot împotrivă.
Başca faptul că propunerea a venit de la primar şi atunci, în logica noastră de buni cetăţeni ai comunităţii locale, musai dă bine să fim pe dos!

Din păcate, nu-i nici pe departe “win – win” domnilor consilieri!
Este un strălucitor “Nica – Nica”, sau “lose – lose” dacă pare mai savant, plin de gloria asumării unei neasumări.

Profesorul Astărăstoaie (cu care personal nu mai comunic de vreo 4-5 ani, de când ne-am contrat la maxim în legătură cu Smurdul) merită să fie cetăţean de onoare al Iaşului tocmai datorită acestui caracter dificil al domniei sale, care i-a permis în decursul carierei să se ia de piept cu oricine, pentru principii clare.
Este un om care a ales mai curând să se pună de rău pentru o idee de bine, decât să dea din coadă a bine, pentru relaţii vremelnice şi deservicii temeinice.
L-a recunoscut breasla medicală până acolo sus, la nivel naţional, şi a devenit un reper clar al Iaşului, aici – acasă, sau oriunde ajungem prin ţară.

Am făcut cetăţeni de onoare, în decursul timpului, o mulţime de domni care chiar nu au legătură cu Iaşul, dar a dat bine că au trecut pe la noi.
Când avem de onorat oamenii locului, care lasă cu adevărat urme în viaţă, ne ascundem de decizie.
Păcat!

Aşa creşte mitul ipocriziei politicienilor mici sau mari.
Când e vorba de noi, sărim ca arşi cu prezumţia de nevinovăţie în sus, fie că e vorba de DNA, de instanţă, de ANI sau de CNSAS.
Când e vorba de oameni de valoare, cum e cazul de faţă, parcă prezumţia de nevinovăţie e câhh!
De ce nu aţi jucat la “Şase – Şase” distinşi colegi ?!?
Vot pentru profesorul Astărăstoaie, atât timp cât prezumţia de nevinovăţie este activă, în lipsa unei decizii definitive a instanţei, plus o mână onorabilă întinsă acestuia pe aceeaşi ipoteză constituţională.
Şi, dacă peste timp sentinţa finală ar fi fost inversă, atunci “pac la războiu” - a doua zi proiect de hotărâre privind retragerea distincţiei, în acord cu noua situaţie ivită, plus o palmă dată cu aceeaşi mână onorabilă.

Ca membru simplu PDL, nu mă simt parte la votul colegilor mei consilieri, pentru simplul motiv că nu a fost în spate o decizie a partidului, ci o simplă decizie de grup, din păcate “Nica – Nica”.
Sau, mă rog, “lose – lose”…

Huiduiala

Ţin, şi am ţinut dintotdeauna, la respectul pentru adversar.

Cine are puterea să-şi respecte adversarii de orice fel, acela poate fi suspectat şi de a fi un generator de demnitate, în general, în viaţa de zi cu zi.

Cine nu are această putere a respectului pentru adversar, greu putem crede a fi cu adevărat un om de caracter.

Pur şi simplu om de caracter, în accepţiunea banală a cuvântului.

Habar nu am cum a fost cu adevărat accidentul lui Huidu.

Numai Dumnezeu poate şti.

Cu siguranţă, însă, nu pot crede că a existat vreo intenţie a acestuia.

Mă uit la maşina lui, una puternică, şi văd că, în urma impactului frontal cu Loganul, este doar cu botul oarecum stâlcit şi atât.

Asta mă face să cred că nu a avut o viteză demenţială, pentru că şi maşina lui ar fi fost mai afectată decât este.

Loganul, în schimb, pare că este devastat în principal din cauza răsturnării şi nu atât ca efect direct al violenţei primului impact.

Impresia mea este că săracii oameni au murit în principal din cauza faptului că maşina, după ce a ieşit de pe drum, s-a rostogolit şi a căzut în final pe parbriz şi pe cupolă, ceea ce, pentru o maşină de clasă populară, nu prea lasă şanse celor dinăuntru, în general striviţi la cap şi la coloană.

Ce încerc să spun?

Că nu este suficient să avem un accident din vina probabilă a unui om cu notorietate publică şi cu maşină scumpă, pentru ca acesta să merite a fi demolat mediatic, ca un teribilist din aceia care fac curse cu 200 km/oră prin centrul oraşului, sau ca un derbedeu arogant care ucide din plăcerea de a-şi etala caii putere.

Mă gândesc că un om care a avut trauma personală a lui Huidu la schi, om aflat cu soţia şi doi copii de clasă primară în maşină, în condiţii de început de iarnă, nu poate fi bănuit la prima vorbire de o atitudine de derbedeu al străzii, măcar din raţiuni de autoconservare.

Sigur, nu e de aplaudat.

Sigur, orice greşeală este de plătit.

Dar, la fel de sigur, oricui i se poate întâmpla să piardă controlul volanului, chiar dacă nu are comportament de derbedeu.

Să ne ferescă Dumnezeu să ajungem vreodată în pielea omului Huidu.

Durerea şi zbuciumul din sufletul lui pot fi comparate, fără exagerare, cu cea trăită chiar şi de rudele victimelor.

O dată produsă tragedia, se cuvine a se face distincţie între latura civilă/penală a accidentului şi latura lui umană.

Pe latura civilă/penală, societatea îşi va face dreptate, pe legea ei, iar aici nu putem niciunii dintre noi să ne băgăm, pentru că justiţia nu se face nici pe stadion şi nici la televizor. Justiţia se face cu migală, cu expertiză, cu echilibru şi cu raţiune.

Pe latura umană, însă, trebuie să înţelegem că accidentul a produs victime în ambele maşini şi familii.

Chiar dacă justiţia va împărţi accidentaţii în victime şi vinovaţi, din punct de vedere uman toţi au nevoie de sprijinul celor din jur.

Personal sunt solidar cu Huidu şi familia lui, chiar dacă nu ne cunoaştem şi nu va avea niciodată habar de solidaritatea asta. Sufăr în sinea mea o părticică din trauma lui, iar asta mă va ajuta, probabil, să fiu mai atent şi eu însumi la volan.

Ce mai încerc să spun?

Că mi-e silă de aceia care, deşi se cunosc personal cu Huidu, chiar şi ca adversari pe orice fostă baricadă publică, preferă să-l huiduiască în loc să fie oameni de caracter şi să-l încurajeze, sau să tacă.

Mă uit cu nedisimulată greaţă la unii care i-au fost adversari în meciurile lor televizate (comentatori, lideri politici de doi bani, fufe de juma’ de ban, etc) şi care acuma deschid gura să-l înjure pe de-a gata.

Ca şi cum prin asta ar obţine puncte personale în meciurile de cu totul altă factură care i-au opus în viaţa cealaltă, publică.

Ca şi cum ar avea vreun merit personal în faptul că Huidu e acum îngenuncheat de soartă şi ei trebuie să se laude acum cu asta.

Ca şi cum ar lua sistematic bătaie la şah de la unul şi apoi urlă fericiţi “mat” când aceluia-i cade pe stradă o cărămidă în cap.

Ce mai spun la final?

Cine nu-şi respectă adversarii aflaţi în dificultate nu merită respect.

Merită cel mult huiduieli.

Dreptatea si Adevarul

Ca preşedinte al PD Iaşi, în perioada reală a iniţierii restaurării Palatului Copiilor din Iaşi, nu pot sta indiferent la polemica iscată de colegii liberali pe această temă.

Mă consider un martor de neocolit al acestor evenimente şi, mai mult decât atât, chem martoră presa locală din Iaşi, alături de care am împărtăşit acele acţiuni.

Postez mai jos documente originale din perioada mai 2006 – iunie 2007, documente care sunt la îndemâna oricărui jurnalist onest şi dornic de documentare, cu o menţiune simplă – toate aceste lucruri s-au scris atunci, nu s-au povestit acum, în 2011.

Aşadar, în mai 2006, am lansat programul “100 de proiecte PD pentru judeţul Iaşi”.

Întâmplător sau nu, exista explicitată motivaţia de a trata de lungul nasului pe vânătorii de proiecte de-a gata (cei care se lăudau cu tot ce se întâmpla pe vremea lor, în judeţul lor, fără a fi mutat un pai în acest scop).

Ce scria presa locală despre acest subiect, în 22 mai 2006, aveţi mai jos.

Un lucru este clar – la lansarea acestui program politic de dezvoltare locală, secretarul de stat PD Paloma Petrescu a fost dusă de noi în mod expres la Palatul Copiilor, să-l vadă şi să ia decizia de a-i finanţa restaurarea.

Ceea ce s-a şi întâmplat, începând cu săptămâna imediat următoare, când ministrul Mihail Hârdău a şi alocat primele 15 miliarde pentru acest obiectiv.

A urmat, în iunie, numirea doamnei Mihaela Popa ca şi consilier în ministerul educaţiei, exact pe domeniul proiectelor în învăţământul preuniversitar, precum şi încăpăţânata sa străduinţă de zi cu zi pentru continuarea finanţării Palatului Copiilor, până aproape la finalizare.

Dacă cineva chiar îşi închipuie că ne poate povesti cum domnul ministru Adomniţei a început restaurarea Palatului Copiilor pocnind din degete pe 1 aprilie 2007 (ziua când PD a fost dat afară de la guvernare de către tandemul PNL – PSD, iar domnia sa numit ministru) şi că a finalizat munca la acest proiect pe 8 iunie în acelaşi an, atunci acest basm chiar este demn de 1 aprilie.

În două luni, nici puiul de găină nu începe să ouă…

Certă este, însă, lipsa de cavalerism a aceluiaşi domn ministru Adomniţei, care a refuzat propunerea noastră de a-l invita la inaugurarea Palatului Copiilor şi pe predecesorul său, domnul Hârdău, cel care a ctitorit cu adevărat această restaurare.

Probabil că domnul Adomniţei era încă supărat pentru tratamentul primit de echipa liberală, în 2006, atunci când au fost în audienţă la Mihail Hârdău, să propună cedarea Palatului Copiilor către Centrul Cultural German, aflat atunci în criză locativă. Ce a fost la gura ministrului, numai noi ştim, că ne-a sunat să ne spună după aceea.

Aşa că, de dragul dreptăţii, ca şi al adevărului, rămase la acest subiect simple valori simbolice la colegii din Podu Roş, se cade să repunem lucrurile la locul lor firesc.

Şi să învăţăm, o dată pentru totdeauna, să respectăm pe acela care chiar face ceva în vremelnica lui carieră politică.

Dacă face.



La multi ani, tanti Bruna!

Azi, tanti Bruna a împlinit 85 de ani.

La mulţi ani, mamă!!

Fiind o mare fană Aurel Dobaşu, tanti Bruna citeşte de dimineaţă până seara Iaşicaştigă, unde şi deţine, neştiută, o mare parte din trafic.

Tocmai azi, săraca, făcând surfing pe net, a dat peste „ştirea” asta.

A rămas foarte nedumerită: „Dănuţ, maică, cum Dumnezeu m-ai moştenit tu din 2007, când uite - eu încă-s vie şi curăţ ardei copţi pentru zacuscă?!?”

Greu de răspuns la întrebarea asta.

Important este că bunica nu se lasă şi merge înainte cu curaj.

Când mă gândesc la câte vagoane de cărbuni a încărcat cu lopata în lagăr la ruşi, în cinci ani, stau şi mă întreb câţi dintre noi ar fi supravieţuit la aşa încercare.

Probabil că mai toţi eram de acuma şi moşteniţi şi uitaţi...

Scrisoare deschisa domnului Petru Movila

Stimate domnule deputat,

vă scriu această scrisoare deschisă din calitatea mea de simplu membru al organizaţiei PDL Iaşi, pe care dumneavoastră o conduceţi.

În anul 2006, pe atunci fiind senator şi preşedinte al aceleiaşi organizaţii judeţene a PDL Iaşi, am iniţiat propunerea legislativă privind înfiinţarea Institutului Regional de Oncologie Iaşi.

Ca un bun coleg de echipă, v-am invitat atunci să semnaţi alături de mine ceea ce a devenit apoi lege – înfiinţarea unui spital de excepţie pentru tratamentul cancerului, la Iaşi, în Moldova, prin preluarea scheletului clădirii părăsite din Copou.

A fost un proiect generat integral de corpul medical din Iaşi, profesori deosebiţi, slujitori dedicaţi ai acestei lupte continue împotriva cancerului.

Am înţeles atunci drama celor cinci milioane şi jumătate de moldoveni care nu au acces decent la asistenţă medicală împotriva cancerului aici, în Moldova, trebuind să plece în pribegie, fie la Cluj, fie la Bucureşti.

Am înţeles apoi, pe deplin, cu propriul meu suflet, ce înseamnă această dramă teribilă a unei familii de moldoveni în care apare un caz de cancer.

Tatăl meu a murit de cancer acum doi ani. A ales să moară acasă, spunându-mi simplu şi nenegociabil că nu acceptă să ne pună pe drumuri tocmai la capătul ţării. Dacă era la Iaşi, poate mai aveam o şansă…

În acest an, mi-am însoţit cel mai apropiat partener de viaţă, timp de patru luni, în această bejenie îngrozitoare la Fundeni, pentru operaţie, iradiere, tratament şi speranţă. Au fost oameni extraordinari acolo, care ne-au ajutat, dar trauma luptei pentru viaţă, la aşa o distanţă de casă, nu poate fi uşor uitată.

Proiectul pe care l-am iniţiat în 2006 a pornit din ce în ce mai energic la drum, ajungând în aceste zile aproape de final.

Este o bijuterie aşteptată de 20 de ani.

Va fi cel mai modern spital de tratament al cancerului din România.

Sau nu va fi deloc.

Pentru că un om, care pune propria vanitate înainte de toate, doreşte să-l distrugă, şantajând Moldova prin ceea ce nu are nici o legătură cu Jurământul lui Hipocrate – iluzoriul său capital politic.

Acelaşi om care a fost cât pe ce să demoleze celălalt mare proiect pe care l-am pornit în 2005 (SMURDUL regional de la Iaşi) şi care om defilează acum cu steagul “nevoii de servicii medicale de urgenţă pentru Iaşi”, nevoie pe care a terfelit-o atunci doar din vanitatea luptei sale personale de orgolii cu o altă echipă medicală din urgenţe.

Iaşul are acum un spital de urgenţe performant, ce a ajuns în ultimele luni la o organizare foarte apropiată de dezideratele tuturor. Prin contopirea fostului Spital de Urgenţe cu spitalul Sf. Spiridon, s-a ajuns la oferirea centralizată a tuturor serviciilor medicale, oricărui caz de urgenţe, fără plimbarea pacientului între spitale.

Este adevărat, acesta nu străluceşte aşa de frumos precum clădirea nouă din Copou şi nici nu este condus de domnul doctor Vanitate.

Dar există şi rezolvă la un nivel avansat cazurile de urgenţe, în timp ce tratamentul cancerului în Moldova este, în acest moment, în mare suferinţă din punct de vedere al dotării materiale.

Domnule deputat,

acum, eu sunt un simplu membru al PDL, fără nici o alta putere decât glasul.

Dumneavoastră sunteţi preşedintele, întreaga putere politică de a face (sau nu) stă în mâinile dumneavoastră.

V-am pus la dispoziţie duminica trecută semnăturile celorlalţi cinci parlamentari din organizaţia noastră, care susţin până la capăt Institutul de Oncologie. Pe acest subiect acestia sunt alaturi de dumnevoastra, doar sa vreti.

Vă cer public să nu faceţi nici un compromis cu acest subiect, oricâtă nevoie aţi avea, personal, de sprijinul politic al echipei partenere la guvernare, pentru a vă păstra şi consolida poziţia proaspăt câştigată.

Viaţa bolnavilor de cancer, trauma psihică a familiilor acestora şi zecile de milioane de euro investite în spitalul din Copou, pentru tratamentul cancerului, nu pot face obiectul tranzacţiilor politice indiferent de miza acestora.

Voi fi cu ochii pe acest subiect şi pe fiecare pas (vizibil sau nu) pe care îl veţi face.

Să aveţi înţelepciunea de a vă opri la timp din tentaţia compromisului, pentru că sunt greşeli în viaţă care nu pot fi făcute decât o singură dată.

Vă doresc sincer o nuntă frumoasă, casă de piatră şi să nu aflaţi vreodată în familia dv. ce înseamnă suferinţa.

Cu respect,

Dan Cârlan

Membru PDL Iaşi.

De o juma’ de vot dreptate.

Este regretabil faptul că, din trufia, suficienţa şi nepriceperea unora, alegerile de sâmbătă, de la organizaţia municipală a PDL, au sfârşit într-o controversă penibilă pe juma’ de vot. Sau pe trei ştampile ori două cerculeţe.

Şi într-un jalnic spectacol de acuze reciproce cu public.

Nu am avut nici un favorit în această competiţie şi, aşa cum am spus şi de la tribuna conferinţei, mă frământă profund nevoia de coeziune la rădăcinile organizaţiei.

Care coeziune se asigură prin acţiunea liderilor.

Şi care coeziune este condiţia absolută a performanţei.

Fără respectarea cu sfinţenie a statutului, acest lucru nu este posibil.

De aceea, lăsându-mă rece cine ar fi putut sau nu să aibă de o juma’ de vot dreptate, în disputa despre persoane, am decis să fac ceea ce trebuie din punct de vedere al statutului, din respect pentru organizaţie în ansamblul său.

Am suficientă experienţă în această familie pedelistă de la Iaşi, încât să pot simţi când se ating nişte limite şi când mămăliga este în pericol de explozie.

E timpul să chemăm instituţiile interne ale partidului să repare ceea ce liderii vremelnici au stricat.

Indiferent cine ar avea de câştigat, sau cine ar avea de pierdut din asta, în plan personal. Important este câştigul de demnitate al organizaţiei.

Şi nu vrem de juma’ de vot dreptate, ci mult mai mult.

Sută la sută respectarea statutului.

Un copil de nota 10

În toamna anului 2007, opinia publică din Iaşi era oripilată de un atac murdar fără precedent la adresa fostului subprefect de Iaşi, Dumnezeu sa-l ierte!

Am simţit nevoia atunci, noi cei din PD, să reparăm ceea ce mai putea fi reparat din nedreptatea făcută răposatului Florin, soţiei sale Oana şi, mai ales, Evei – copila lui.

A rezultat ziarul pe care îl ataşez mai jos, spre reamintire.

Nu necesită nici un comentariu.

Decât că Eva nu mai are doar doi anişori, ci împlineşte cinci, pe 23 iunie.

A început să înţeleagă tot mai multe lucruri.

Se pregăteşte să meargă la şcoală.

Unde îşi doreşte să fie un elev de nota 10.

Pentru că a avut un tătic de nota 10.

Un tătic în care crede şi pe care nu vrea să-l dezamăgească.

Pentru ca el, de acolo de sus, o vede in fiecare zi.

Si nu numai pe ea ...

Articol unic

Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Una dintre cele mai subiective teme de discuţie într-o organizaţie politică o reprezintă analiza activităţii unui lider sau a unei echipe de conducere.

Prin esenţă subiectivă şi volatilă, activitatea politică poate fi “tradusă” într-o mie de limbaje, fiecare după finalitatea urmărită.

Există, însă, momente speciale în viaţa organizaţiei politice, atunci când este nevoie de o evaluare cât mai obiectivă, echitabilă, imparţială şi toate părţile implicate în analiză au interesul convergent ca instrumentele de evaluare folosite să fie cât mai corecte.

Spre exemplu, în PDL se apropie Convenţia Naţională de alegeri.

Pentru pregătirea acesteia, BPN şi comisia specială de organizare, desemnată acum două săptămâni de către Consiliul Naţional de Coordonare, trebuie să stabilească norma de reprezentare a judeţelor – numărul de delegaţi pe care îl aduce fiecare judeţ la Convenţia Naţională.

Fiind în joc structura corpului electoral care va alege Preşedintele partidului şi membrii noului Birou Permanent Naţional, miza acestei norme de reprezentare este maximă.

De aceea, s-a ales drept unic criteriu de repartizare a drepturilor de vot criteriul rezultatelor electorale din ultimele patru campanii electorale – alegerile locale, parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, din perioada 2008 – 2009.

S-a făcut analiza integrată şi s-a luat decizia finală, conform statutului PDL.

Aşadar, acum este lege.

Şi unde-i lege, nu-i tocmeală!

Potrivit acestei evaluări, Organizaţia Judeţeană PDL Iaşi ocupă locul 13 la nivel naţional, în rândul celor 47 de organizaţii judeţene şi de sector, pe baza rezultatelor electorale.

Adică exact linia de demarcaţie a primei treimi de clasament.

La numărul total de delegaţi (cei pentru rezultate electorale, plus delegaţii de drept, pe baza funcţiilor deţinute) Iaşul ocupă locul 11 din 47 – în primul sfert al clasamentului.

Nu este nici o urmă de îndoială faptul că aceasta este cea mai obiectivă evaluare a activităţii politice a echipei pe care am condus-o în perioada 2005 – 2010, evaluare pe baza căreia Organizaţia de Iaşi primeşte acum locuri în faţă la masa puterii de decizie în Convenţia Naţională.

Prilej să mulţumesc încă o dată colegilor care mi-au fost aproape în acea perioadă şi care sunt parte dreaptă la această satisfacţie a datoriei împlinite.

Paradoxurile democraţiei interne – mita şi candidatura.

Pe vremea lui Ceauşescu circula o butadă numită “Paradoxurile comunismului”:

• Producţia agricolă a patriei este cea mai mare din istorie;


• Cu toate acestea, galantarele din magazine sunt goale;


• Cu toate acestea, frigiderele şi cămările sunt pline;


• Cu toate acestea, românii stau ore-n şir la coadă.

Citesc în diagonală presa locală şi opiniile de pe net, după anunţul pe care l-am făcut cu trei zile în urmă, privind revenirea mea la partid cu o posibilă candidatură.

Şi văd unele “paradoxuri ale democraţiei interne”:

• Revenirea mea îi lasă rece (sau reci?) pe mulţi oameni importanţi.


• Cu toată indiferenţa rece, ei mă atacă fierbinte din toate poziţiile.


• Cu toate că mă atacă fierbinte, faptul că mi-am anunţat decent colegii de partid că mă întorc este apreciat drept o manieră greşită de a încerca să candidez.


• Trăim în organizaţie vremuri noi, de democraţie internă, şi nu ca acelea în care dânşii au primit acces la funcţii de vârf, vremuri în care este normal să candideze cât mai mulţi dintre colegi, dar nu este în regulă ca eu să încerc a candida, pentru că eu pierd întotdeauna, dar candidatura mea este un mare pericol pentru organizaţie, care între timp a fost reconstruită din temelii, deci nu-mi mai este apropiată.

Cea mai spectaculoasă redută de carton de după care cetatea se apără de propriul cetăţean este statutul meu de funcţionar public.

Am avut grijă să anunţ din prima că mi-am luat toate măsurile instituţionale pentru a nu amesteca politica şi funcţia publică.

Adică voi face politică la Iaşi, în această campanie internă, exclusiv în zile libere.

M-a distrat logica impecabilă pe blogul unui distins intelectual, care cugetă aşa: “dacă un funcţionar public ia mită în zi de concediu sau după ora 16, acesta este funcţionar public sau persoană privată?!”

Hai să o clarificăm.

Mai întâi cu partidul, că asta ustură.

Statutul funcţionarului public permite acestuia calitatea de membru de partid (cu toate drepturile aferente) dar interzice “exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor politice, în exercitarea atribuțiilor ce le revin prin funcţia publică”.

Totodată, funcţionarul public nu poate ocupa funcţii de conducere în partid.

Aşadar, câtă vreme sunt funcţionar public, am dreptul să activez la partid, cu două restricţii – să nu deţin funcţii de conducere în partid iar în exerciţiul funcţiei publice (la ghişeu, la birou, în timpul serviciului sau în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu de orice fel) să nu dau expresie preferinţelor politice.

Evident, când sunt în concediu nu pot fi în exerciţiul funcţiei publice, pentru simplul motiv administrativ că am delegat automat atributiile mele persoanei îndreptăţite din spatele meu.

Când sunt în timpul liber, acasă cu familia, la partid cu colegii, sau pe malul Bahluiului la o bere cu prietenii, nu sunt funcţionar public, ci cetăţean cu drepturi garantate de constituţie şi de legile ţării, inclusiv dreptul la opinie politică.

Când sunt, în schimb, pe malul Bahluiului inspectând lucrările de regularizare, sunt în exerciţiul atribuţiilor funcţiei publice şi ferească-mă Dumnezeu să schiţez cel mai mic gest politic. Nici măcar pe acela de a aprecia în vreun fel atitudinea politicienilor locali care au încercat să blocheze proiectul.

Când voi candida la o funcţie de conducere în partid, indiferent de nivel, voi fi asumat implicit consecinţa că a câştiga înseamnă intrarea în stare de incompatibilitate între funcţia politică şi funcţia publică.

Situaţie în care, potrivit legii, am la dispoziţie 15 zile după validarea funcţiei politice nou câştigate, pentru a înlătura incompatibilitatea, prin renunţarea la una din funcţii.

Cine mă cunoaşte, îşi poate uşor imagina că am luat în calcul acest aspect şi, dacă voi decide să candidez la partid, voi fi pregătit şi să ies din incompatibilitate.

Fără reţineri.

Acuma, la desert, despre luarea de mită în timpul liber.

De esenţa mitei este legătura intrinsecă cu funcţia publică – mita se dă şi se ia exclusiv cu scopul de a influenţa modul în care funcţionarul public îşi exercită atribuţiile funcţiei publice.

Prin urmare, distinse domn, indiferent la ce oră serveşte mita, primitorul nu o poate face decât ca funcţionar public.

La fel cum garanteaza condiţionat dreptul la opinie politica, Constituţia condamnă necondiţionat mita. Mai de-a dreptul spus – eu am dreptul constitutional să activez şi să candidez la partid, nimeni nu are dreptul să ia mită.

Şi nu-i nici un paradox în asta …

Vin la Partid !

Astăzi se împlinesc exact 10 luni de când conducerea aleasă a Organizaţiei Judeţene PDL Iaşi – BPJ, a fost înlocuită cu o structură interimară (CODA – Comisia pentru Organizarea şi Desfăşurarea Alegerilor).

Scopurile declarate al acestei mişcări au fost:

· crearea condiţiilor echitabile pentru competiţia internă (în ipoteza că şefii BPJ ar putea avea instrumente pentru a-şi favoriza propria candidatură);

· desfăşurarea alegerilor de jos în sus în structurile de bază ale partidului fără tentaţia teoretică de a se păstra structuri vechi şi posibil neperformante, doar pentru că ar fi apropiate de vechea conducere;

· deschiderea şi împrospătarea partidului prin atragerea de personalităţi de anvergură, în ipoteza că o conducere stabilă de şase ani poate ar fi reticentă la nou veniţi.

· oferta implicită către grupul parlamentar al organizaţiei (care are ponderea decisivă în CODA) de a administra conducerea organizaţiei pe perioada interimatului şi de a-şi găsi prin asta propria unitate, coerenţă şi forţă, dacă cumva acestea nu ar fi fost posibile din cauza conducerii în funcţie.

Am înţeles şi am respectat întru totul nevoia partidului de a lăsa structura interimară să lucreze nestingherită la atingerea obiectivelor sale.

Am plecat practic într-un exil autoimpus, departe de Iaşi şi de colegii lângă care am muncit în şase ani şi opt campanii electorale, pentru a nu avea nici cea mai mică influenţă în tot ceea ce se va face în organizaţie.

Acum, timpul de joc s-a epuizat şi se intră în linia dreaptă a deciziilor care vor marca soarta organizaţiei pentru următorii patru ani, prin alegerea structurilor de conducere la nivelul colegiilor, municipiului şi judeţului Iaşi.

Cvasitotaliotatea structurilor de la rădăcina partidului s-au regenerat, astfel încât prezenţa mea printre colegii vechi sau noi nu mai poate influenţa în nici un fel configuraţia corpului electoral intern.

De aici înainte, am tot dreptul legitim şi statutar, în campanie internă fiind, să pot influenţa, cât pot eu, intenţiile şi opţiunile poporului pedelist ieşean, spre ceea ce eu voi considera a fi opţiunea potrivită pentru structurile de conducere ale organizaţiei.

Am acest drept inclusiv din perspectiva faptului că port încă responsabilitatea votului primit ca ultim preşedinte ales al organizaţiei, responsabilitate pe care numai viitorul Consiliu de Coordonare Judeţean mi-o va putea descărca, tot prin vot, pe baza raportului de activitate şi prin alegerea următorului preşedinte legitim al organizaţiei judeţene.

Sunt aşadar îndreptăţit şi obligat să particip, intens şi hotărât, la conturarea unui curent unitar şi detaşat majoritar, care să se impună la conducerea organizaţiei judeţene, pe baza principiilor şi valorilor pe care le-am respectat în toţi aceşti ani.

Constat că cel puţin un obiectiv al CODA nu a fost atins – unitatea, coerenţa şi forţa grupului parlamentar, în condiţiile în care există în prezent cel puţin patru candidaturi enunţate dintre cei şapte colegi parlamentari.

Prin urmare, nu Dan Cârlan a fost piedica în calea unităţii şi coerenţei grupului ci, probabil, alte cauze, care nu fac obiectul acestei postări.

Din acest punct de pornire, voi face ceea ce am ştiut eu mai bine să fac în anii din fruntea organizaţiei – munca de apropiere între colegi, de conciliere şi de toleranţă reciprocă.

Ard de nerăbdare să cunosc personalităţile marcante venite în organizaţie în ultimul an, să discut cu dânşii şi să le cunosc opinia.

Voi discuta în zilele şi săptămânile următoare cu toţi colegii care pot şi trebuie să contribuie la unitatea reală a organizaţiei – parlamentari, primari, aleşi locali, directori din administraţia publică, şefi de organizaţii interne şi organizaţii locale, precum şi, mai ales, cu membrii fără funcţii deosebite, dar cu multă muncă în spate.

Vom contura şi vom propune împreună partidului un proiect politic integrat al organizaţiei (municipiu – judeţ) care să ofere şanse optime pentru bătălia electorală a alegerilor locale de anul viitor.

Din acest punct de vedere, convingerea mea este aceea că trebuie să acordăm responsabilitate, autonomie şi încredere deplină celor două structuri politice (municipiu şi judeţ) pe obiective distincte şi asumate de fiecare echipă în parte.

Următoarele două săptămâni mi le voi dedica acestei munci de comunicare, consultare şi construcţie, după care voi pune concluziile mele în faţa colegilor din partid şi le voi cere susţinerea politică a proiectului.

De asemenea, voi prezenta pe larg propunerile mele conducerii naţionale a partidului, partener legitim şi important în orice construcţie politică de acest fel.

În ceea ce mă priveşte, personal, nu am nici o ţintă pentru ocuparea unei funcţii anume, dar nici nu voi ezita să candidez pe orice poziţie, dacă altfel nu aş putea să ating obiectivele pe care mi le-am propus.

Mi-am luat toate măsurile pentru perioada următoare, în acord cu conducerea ministerului meu, pentru a nu amesteca lucrurile şi a respecta statutul funcţionarului public – nici o acţiune politică la Iaşi nu o voi derula decât în zile libere sau de concediu, cu o separaţiune clară între activităţile de serviciu şi acţiunile politice.

Cei şapte ani de acasă

Azi este 9 martie.

Împlinesc şapte ani din ziua în care am primit, în BPN, de la Traian Băsescu, carnetul de membru PD.

Mă întreabă apropiaţii la ce categorie m-oi fi încadrând în partid – vechi, nou, reformat, reformator sau aşa-şi-aşa?

Eu zic altfel, şi anume că niciuna.

Sunt doar un coleg ce are cei şapte ani de acasă, atribut care lipseşte cu desăvârşire multora dintre epigonii vremurilor actuale…

Ne tinem de cuvant.

Parteneriatul pentru Bahlui - un proiect care se tine de cuvant.
Ieri a fost luni 7 martie 2011.
Si, asa cum am promis in noiembrie anul trecut, lucrarile efective pe Bahlui au inceput.
Restul e can-can ...

Bahluiul - un proiect care se tine de cuvant

Pe 10 martie 2009, la exact două luni după numirea mea în funcţia de secretar de stat la Ministerul Mediului, lansam propunerea – proiect a unui Parteneriat pentru Bahlui.

Nici nu mai vreau să-mi amintesc toate ironiile, înjurăturile şi fliturile primite pe această temă, ca semn al neîncrederii în proiect şi în promisiunea implicită pe care o făceam atunci.

A trecut timpul, am strâns din dinţi împreună cu o echipă de oameni inimoşi, iar cu sprijinul acelor ieşeni care chiar vor să se întâmple lucruri majore în oraşul nostru, am împins proiectul înainte.

S-au făcut evaluări, studii şi masterplanuri.

S-au realizat şi aprobat metri cubi de documentaţii.

S-au promovat acte de decizie la nivelul Direcţiei de Ape Prut, al Administraţiei Naţionale Apele Române, al Ministerului Mediului şi al Guvernului.

S-a negociat şi armonizat proiectul cu Comisia Europeană, principalul finanţator, şi cu experţii internaţionali ai Jaspers – garanţii fezabilităţii proiectului în faţa CE.

S-au parcurs licitaţii şi s-au încheiat contractele de proiectare şi execuţie.

S-au obţinut puzderie de avize şi acorduri pentru începerea investiţiei.

Am intrat acum pe ultima linie dreaptă.

Pe 7 martie, aşa cum am promis, adică exact în săptămâna în care se împlinesc doi ani de la lansarea propunerii de proiect privind Parteneriatul pentru Bahlui, vom începe lucrul efectiv în şantier, în albia Bahluiului, în centrul Iaşului.

Prima etapă a proiectării contractate în noiembrie s-a încheiat, iar ieri s-a depus la Primărie dosarul cuprinzând documentaţia pentru autorizaţia de construire.

Ne întâlnim aşadar peste 5 săptămâni, luni 7 martie 2011, în albia Bahluiului, pentru a vedea excavatoarele muşcând cu poftă din noroiul care i-a dat şi numele şi renumele.

Şi pentru a marca împreună un atribut al acestui proiect – se ţine de cuvânt!

Până atunci, începând cu 1 februarie, unul dintre oamenii dedicaţi cu tot sufletul proiectului Bahlui – prof. univ. Dorina Isopescu - va trece în poziţia de coordonare directă şi nemijlocită a implementării acestuia, ţinând cont de complexitatea operaţiunilor ce se vor desfăşura odată cu începerea lucrărilor.