duminică, 15 decembrie 2013

Trei zile, ca orice minune veritabilă…

O nouă lovitură necruţătoare a primit Iaşul alaltăieri, vineri 13, în fapt de seară.
Tunelul luminos de 40m/20m/55.000leduri/20.000 euro a devenit brusc un argument suprem pentru care, iată, Sibiul este acum în rând cu Asia şi cu Ierusalim, în timp ce, vaai de nooi, Iaşul a rămas doar în rând cu el însuşi.
Un oftat adânc a sfâşiat sufletele tari ale opoziţiei politice de Iaşi. 
Chiar şi liderul presei ieşene a căzut în această capcană, titrând cu sete de autoflagelare un titlu de articol chiar aşa – “De ce este Sibiul mai frumos ca Iaşul”.
O puştoaică de la organizatorii sibieni turuie pe nerăsuflate argumentele pentru care avem de-a face cu o premieră senzaţională, iar toate televiziunile din ţară, în criză de subiecte, o preiau pe spaţii largi.
N-am văzut încă pe nimeni să fie măcar mirat de faptul că, potrivit aceloraşi ştiri, măreaţa supremaţie a Sibiului printre frumuseţile urbane ale ţării dureză fix cât o minune veritabilă. 
Corabia cu bile şi sticle colorate nu va poposi printre băştinaşii sibieni decât trei zile.
Diseară minunea se va stinge, la capătul unui megaconcert susţinut de celebra formaţie Fade Out din Făgăraş.
Inspirată alegere! Odată cu concertul, se vor ... „fade out” şi ledurile, şi tunelul, dar şi cele 900 de milioane plătite de sibieni, precum şi asemănarea feerica a Hermannstadt-ului cu Jerusalemul.
Sibiul este un oraş foarte frumos, dar din cu totul şi cu totul alte motive decât led-urile.
Iaşul este un oraş şi mai frumos, în primul rând pentru că este al nostru.
Să ne bucurăm de el, să ieşim la un vin fiert pe pietonalul nostru şi să ne aducem aminte, dacă chiar ne frământă, de hidoasa butaforie din placaj care străjuia bulevardul cu ceva ani în urmă la intrarea dinspre Palat.
Câteodată, mă gândesc cu tristeţe că din atâta sete de a fi nemulţumiţi, ne trece viaţa fără să observăm cât de frumoasă este ea cu adevărat.
Eu, unul, simt aceeaşi bucurie pe care am simţit-o şi în decembrie ’89 – doamne, ce noroc am avut să mă nasc când m-am născut şi nu cu vreo 30 de ani mai devreme, precum părinţii mei, Dumnezeu să-i ierte...

miercuri, 27 noiembrie 2013

Prinţ şi cerşetor

Ani în şir, cel mai zgomotos politician local în privinţa Autostrăzii Iaşi – Târgu Mureş a fost domnul Relu Fenechiu.
Multă vreme, l-am luat cu toţii în serios, chiar am crezut că ştie, vrea şi poate.
Prin 2005, a adunat la Iaşi parlamentari de prin toată Moldova şi i-a pus să semneze o proclamaţie pentru aşa-zisul Coridor Budapesta-Odessa.
Eram cu toţii fascinaţi de ideea că am putea avea o autostradă care să lege Iaşul de vestul Europei, deşi era evident că soluţia propusă (o autostradă care pleca din Ungaria, de la Nyíregyháza şi mergea aproape lipită de graniţa de nord a României, pe la Satu Mare – Baia Mare – Suceava, apoi trecea prin Iaşi şi mergea glonţ la Odessa) este inacceptabilă pentru restul moldovenilor, siliţi să urce aiurea până în pod, pe hartă, ca să poată ajunge pe autostrada Vestului.
În plus, aşa cum am şi scris cu foarte mulţi ani în urmă, această propunere era una împotriva interesului naţional al României, întrucât punea Portul Constanţa într-o inferioritate inacceptabilă în raport cu Odessa, devenit brusc portul de la Marea Neagră cu legătură directă pe autostradă cu Vestul Europei.
Fireşte că fantezia nu a ţinut şi, în primăvara anului 2007, adoptam în Parlament propunerea Guvernului, prin care apărea, pentru prima dată, traseul autostrăzii Iaşi – Târgu Mureş drept soluţie echilibrată a legăturii Est – Vest.
Imperturbabil, domnul Fenechiu ieşea rapid la rampă, proclamând prima victorie a domniei sale în lupta pentru autostradă. Cei care eram aproape de măruntaiele proiectului începeam să înţelegem că domnia sa aplică principiul celui care strigă mai tare.
Încet – încet, orice temă legată de proiectul autostrăzii Est – Vest trebuia să-l aibă, musai, pe domnul Fenechiu în postura de proprietar al proiectului.
La preluarea puterii de către guvernul USL, acum un an, aproape că ni s-a părut a fi firească plasarea domniei sale în fruntea ministerului transporturilor şi, la fel de firesc, am început să ne ambalăm motoarele, cu gândul la iminenta cursă pe autostrada Iaşi – Târgu Mureş – Lumea Largă.
Declaraţii sforăitoare, bătăi cu pumnul în piept, angajamente precise - nimic nu a lipsit din recuzita prezentării domnului ministru drept marele ctitor al autostrăzii neamului moldovenesc.
Au trecut, uşor – uşor, cele 9 luni de ministeriat ale domnului Fenechiu, iar autostrada Iaşi – Târgu Mureş a bătut pasul pe loc, părând că, vorba hâtrului, „când se duce, parcă vine...”.
Plecat din minister, domnul Fenechiu pare a fi asumat brusc mentalitatea de opoziţie şi pozează acum în Gingis Han, călare pe lista de semnături (e adevărat, strânse din ce în ce mai greu) prin care parlamentarii de Moldova susţin, din nou, un amendament la buget pe tema autostrăzii.
Nimeni (cu excepţia viceprimministrului Liviu Dragnea, în Parlament) nu se gândeşte să-l întrebe pe domnul ex-ministru care i-a fost minuscula contribuţie la fericirea autostrăzii Iaşului, atunci când a avut şi pixul, şi cuţitul şi bugetul la îndemâna domniei sale.
A trebuit să vină conflictul ranchiunos pe care domnul Fenechiu l-a iscat, la dezbaterea bugetului pe 2014, cu succesoarea sa la Ministerul Transporturilor, doamna Ramona Mănescu, pentru a afla din gura acesteia nudul adevăr:
Ea a tinut sa ii raspunda lui Relu Fenechiu si pe tema proiectului autostrazii Est-Vest, aratand ca proiectul autostrazii Targu Mures - Iasi nu a fost preluat de Ministerul Transporturilor.
Ea a precizat ca in luna aprilie a fost aprobata trecerea acestui proiect la Ministerul Transporturilor.
"In aprilie era domnul Fenechiu ministru al Transporturilor si se pare ca nu a facut niciun proces-verbal de predare-primire. Trebuia sa semneze, sa incheie acest protocol, pe care nu l-a incheiat", a spus Manescu.
Ministrul a mentionat ca, din punct de vedere juridic, acest proiect al autostrazii Targu-Mures-Iasi nu este in competenta ministerului, pentru ca Relu Fenechiu nu a semnat protocolul cand trebuia.
Ramona Manescu a mai spus ca va cere Autoritatii de Management sa ia in considerare acest proiect, pentru ca, indiferent ca acesta este la ministerul lui Dan Sova sau la Trasnporturi, este un demers important pentru Romania si trebuie sa se realizeze.”
Ca să fie foarte clar despre ce este vorba: răspunzând la gargara zgomotoasă a domnului Fenechiu, pe tema autostrăzii Iaşi – Târgu Mureş, premierul Victor Ponta a decis în guvern, în luna aprilie, ca această autostradă să nu mai fie în responsabilitatea ministrului delegat Dan Şova, ci să treacă la ministrul transporturilor, domnul Fenechiu, pentru ca acesta să-i poată aplica minunatele soluţii de finanţare despre care tot striga în gura mare că le are.
Acum, din gura actualului ministru al transporturilor, coleg de partid cu domnul Fenechiu, constatăm că domnului ministru de Iaşi aşa de mult i-a păsat de proiectul vieţii, încât nu i-a ajuns mai mult de jumătate din mandatul domniei sale pentru a face minimul gest birocratic de a prelua proiectul, măcar scriptic, la ministerul condus de domnia sa.
Un proces-verbal de o pagină, procedură cerută de lege, prin care Dan Şova semnează că a predat, iar Relu Fenechiu că a primit responsabilitatea legală de a derula proiectul autostrăzii Iaşi – Târgu Mureş, aşa cum a decis guvernul.
Era condiţia de plecare pentru a putea începe orice mărunt demers sau finanţare în progresul proiectului, la nivelul ministerului transporturilor.
În lipsa acestui banal proces-verbal, toată lumea a ajuns să ridice din umeri (de la unii proiectul parcă a plecat, iar la ceilalţi parcă nu a ajuns...) iar autostrada noastră a rămas jumătate de an înţepenită între scaune capitonate.
Ce să-l mai întrebăm pe domnul Fenechiu, în aceste condiţii, despre alocări de fonduri pe care nu le-a făcut, sau despre orice alt progres al proiectului în timpul mandatului domniei sale...
Trecut înapoi în băncile parlamentului şi aflat în creştere de viteză pe toboganul propriei cariere politice, iată că domnul Fenechiu se pregăteşte de un fel de grevă parlamentară de protest, împotriva propriului guvern, cu prilejul dezbaterii bugetului pe 2014.
În timp ce primarul Iaşului, Gheorghe Nichita, adoptă calea firească a unui lider politic regional (discuţie de jumătate de oră cu premierul României, cu proiectele Iaşului pe masă, obţinând soluţii punctuale şi concrete inclusiv pentru progresul proiectului autostrăzii în anul viitor) domnul Fenechiu intră într-o luptă de imagine cu propriul guvern, ameninţând cu ... susţinerea prin grevă parlamentară a acestuia!
Pentru omul de pe stradă poate că această abordare pare eroică, sau măcar curajoasă.
Pentru cei care ştim regulile jocului însă, acest comportament este un fel de „Oajdea Reloaded” putându-ne aştepta de acum înainte la demonstraţii de cartier, sau la Mironeasa, împotriva propriului guvern, cerşind publicului câteva voturi naive în plus.
Aceasta este o veritabilă panaramă instituţională – să fii în opoziţie la propria putere, acuzând guvernul tău că nu face exact ceea ce tu însuţi trebuia să faci din acelaşi guvern şi nu ai făcut.
Ceea ce mă frapează cel mai mult la această panaramă, este că exploatează buna credinţă a corpului parlamentarilor PSD de Iaşi, care se văd păcăliţi pe faţă.
După ce au semnat în comun şi cu bună credinţă două amendamente (Aeroportul şi Autostrada) având deplina calitate de iniţiatori în comun, parlamentarii PSD de Iaşi se trezesc remorcă la aşa-zisul de-acum „amendament Fenechiu”, culmea - şi cu banderolă mediatică de grevişti involuntari la braţ, împotriva propriului guvern, fără a le fi trecut vreodată prin cap asemenea demers contraproductiv.
În fapt, parlamentarii PSD de Iaşi sunt alături liderului lor, Gheorghe Nichita, susţinând politic soluţiile constructive şi eficiente negociate de acesta cu premierul.
În plan mediatic însă, publicul larg vede o imagine dublă, cu breaking news de la tribunal, pe de o parte, şi cu parlamentarii PSD de Iaşi, pe de altă parte, care par a fi în spatele haiducului, în luptă cu propriul guvern, întrucât au semnat un amendament care acuma este fluturat de domnul Fenechiu într-un alt context, diferit de cel iniţial.
Este limpede pentru mine, dacă până acum acţiunea politică a domnului Fenechiu, în privinţa autostrăzii, a fost o butaforie de carton, practic goală de conţinut, în prezent aceasta capătă accente hazlii, dar şi contraproductive.
Domnul Relu face grevă, pentru ca Parlamentul să dea bani la Transporturi, pentru o autostradă care a rămas atârnată în cui la alt minister, deoarece domnia sa nu şi-a găsit o jumătate de oră în jumătate de an, ca să o aducă în şifonierul de proiecte al propriului minister...
Pe parlamentarii PSD de Iaşi îi sfătuiesc să fie de-acum înainte grijulii cu propria imagine când mai primesc solicitări de acţiune comună cu domnul Fenechiu. Nu de alta, dar să nu se trezească co-autori la cine ştie ce altă ispravă decât cea pentru care, cu bună credinţă, şi-au dat girul.
Cât despre domnul Fenechiu, nu sunt eu în măsură să-i dau sfaturi şi nici nu mă animă vreo astfel de dorinţă.
Pot doar să-mi amintesc de sfaturile pe care un veteran politician din Iaşi mi le-a dat când am plecat eu însumi senator, în 2004: „Suişurile şi coborâşurile fac parte din viaţă. Distanţa de la prinţ la cerşetor, în politică, poate fi uneori foarte mică. Şi, dacă tot ai pornit pe tobogan la vale, nu fă mişcări bruşte, pentru că va creşte exponenţial viteza!”
Nu m-aş mira dacă, în săptămânile imediat următoare, domnul Fenechiu va descoperi că cea mai rapidă soluţie pentru o legătură sigură a moldovenilor cu Vestul este pe traseul Iaşi – Roman – Bacău – Braşov – Lumea Largă.

Şi, bineînţeles, va răcni din răsputeri că a descoperit America...

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Matematica bleagă a impotenţei politice

Se împlineşte un an de la lansarea Manifestului USL pentru Iaşi.
Un document – angajament, prin care viitorii parlamentari USL de Iaşi au înţeles să-şi ofere aprioric sprijinul pentru dezvoltarea a 10 dintre proiectele importante ale Iaşului.
Este un gest de bună practică politică, fiind ok atât acest model de angajament, cât şi monitorizarea ulterioară din partea opiniei publice.
Într-o încercare timidă dar lăudabilă, Ziarul de Iaşi ne propune un bilanţ de etapă al Manifestului. Spun lăudabilă, pentru că este singura analiză pe acest subiect pe care am văzut-o în presa locală şi spun timidă pentru că nu a fost asumată o analiză proprie ci s-a dat cuvântul doar subiectivismului inerent al parlamentarilor din cele două tabere politice.
Una peste alta, avem un fel de catalog de note, în care parlamentarii USL joacă poziţional la remiză, iar opoziţia răcneşte bezmetic, de frică să nu i se vadă goliciunea.
Pornesc această postare tocmai de la goliciunea aşa-zisei opoziţii politice din Iaşi, care expediază într-un minut cele 10 proiecte de căpătâi ale Iaşului, cu note de 2-3-4, fără o minimă decenţă de a se ocupa de ele cât de cât obiectiv. Înţeleg, dar nu-l accept, mecanismul psihologic de doi bani al poziţiei acestor oameni mărunţi care, cu foarte mici excepţii punctuale, nu au contribuit în ultimii 4-8 ani nici cât negru sub unghie la naşterea sau progresul vreunui proiect din cele zece.
O să-mi permit să propun eu o analiză pe cele zece proiecte din Manifest, plecând chiar de la modelul indus de Ziar, adică notând motivat pe fiecare proiect în parte şi făcând media la final.
Mai întâi ar trebui să stabilim criteriile de evaluare şi notare.
Este vorba, în opinia mea, de un angajament pe toată întinderea mandatului de patru ani cerut atunci de grupul parlamentar USL şi, pe de altă parte, de nevoia de a vedea cum evoluează proiectele respective în raport cu un calendar imaginar şi obiectiv de implementare. 
Ce au preluat – ce au făcut – unde am ajuns
Ce se vede şi ce aşteptam realist să se vadă după un an.
Nu am putea pretinde că într-un an, un proiect de genul „capitală regională” sau „centru cultural” să fie declarat „finalizat”, în acelaşi înţeles cu a spune „finalizat” despre un proiect precum Bahluiul, la care te uiţi peste balustrada podului şi ai un răspuns cert, alb sau negru.
Prin urmare, analiza mea va da note pentru evoluţia fiecărui proiect în cursul acestui prim an, înţelegând să acord note mari sau maxime pentru proiectele care sunt ţinute clar în trend pozitiv, cu progres palpabil şi cu tendinţă dinamică de avans.
Voi da note orientate spre minim acolo unde nu se simte un drum cert, o preocupare care să treaca dincolo de discursul politic stereotip sau acolo unde distanţa dintre vorbe şi realitate este încă mare.
Aşadar, în ordinea numerelor de pe tricou:
1 - Iaşi, capitală regională
Puţine, doar câteva, din viitoarele regiuni ale României au un statut atât de clar în ceea ce priveşte capitala regională şi liderul politic pregătit să conducă regiunea.
Statutul Iaşului nu poate fi pus cu adevărat  la îndoială de nimeni, în ceea ce priveşte aşezarea capitalei regionale, tot aşa cum absolut nimeni nu pune la îndoială faptul că actualul primar al Iaşului va fi primul lider politic ce va conduce regiunea Moldova.
Aceste două certitudini nu au venit din aer, sau ca o moştenire de la Ştefan cel Mare, ele sunt rodul acţiunii politice ferme din ultimul an a grupului politic condus la Iaşi de Gheorghe Nichita.
Iaşul nu este încă o capitală formală a regiunii, pentru simplul motiv că însăşi regiunea încă nu există, dar în planul informal este limpede şi necontestabil statutul său de lider regional.
În acest prim an al Manifestului pentru Iaşi, s-au stins până la nivel de scâncet pretenţiile absurde ale dreptei domnului Flutur, vizând ruperea Moldovei în două cu ocazia regionalizării administrative.
Acest status de certitudine şi siguranţă este meritul primarului de Iaşi, care a avut forţa politică să-l impună alături de grupul său parlamentar, spre deosebire de ceilalţi politruci din aşa-zisa opoziţie, care i-au cedat liderului lor de la Suceava, unul câte unul, pe rând şi la un loc, tot ce se putea ceda în materie de influenţă politică regională, doar – doar l-or pune pe vreunul dintre ei, cu mâna, şef de partid local.
Pe drumul Iaşului spre statutul său formal şi informal de capitala regională, anul 2013 consider că a fost un an pozitiv, cu trend, cu poziţie câştigată şi cu un raport de progres cert.  Nota mea e de 10 puncte.
2 - Fonduri europene
Aici nu am prea mult timp de pierdut.
Un argument subiectiv – în ultimul an, tema principală de frământare, de aparent disconfort şi, în unele cazuri, de atac politic din presa locală a fost ceva de genul ... „fraate, încă un şantier se deschide în Iaşi!”.
Cred că publicului larg i-ar fi de ajuns şi numai această argumentaţie, ca să i se poată descrie intuitiv volumul fără precedent de fonduri europene care au fost aspirate de municipiul şi judeţul Iaşi în acest an.
Avem însă la îndemână un argument eminamente obiectiv – citiţi acest articol din Evenimentul şi aveţi toate cifrele pentru a da singuri nota maximă pe acest proiect – obiectiv.
Peste un miliard de lei din fonduri UE, un grad de absorbţie cu aproape 30% mai mare la Iaşi decât este media naţională, nimic mai simplu – 10 puncte!
3 - Aeroportul internaţional
După atâţia ani de lamentări cu banii în cont, grupul politic PSD – PNL din Consiliul Judeţean a luat decizia care trebuie şi a alocat aceste fonduri pentru modernizarea Aeroportului, s-au făcut procedurile de licitaţie şi s-a dat ordinul de începere efectivă a lucrărilor.
În paralel, finanţarea din fonduri europene se arată la orizont, urmând să uşureze efortul contribuabilului local şi să ramburseze parte importantă din cheltuielile avansate de acesta.
Un proiect care nu mai are mari obstacole, progres clar, 10 puncte.
4 - Autostrada Est-Vest 
Sincer să fiu, mă furase şi pe mine peisajul în momentul în care părea că acest proiect va fi perla coroanei pentru ministrul din Iaşi, care l-a preluat în portofoliu cu titlu de proiect personal. Îmi şi imaginam cum o să plec în curând de la Iaşi la Tarcău cu 130 la oră şi mă gândeam că singurul inconvenient va fi că nu are timp mămăliga să fiarbă până ajung acasă.
Mă uit acum la o declaraţie politică a domnului ministru, de prin martie anul trecut, unde îşi asuma lansarea cu succes a studiului de fezabilitate pentru autostradă (în 2007-2008) şi lansa în plus ministrului de atunci o provocare concretă – "realizarea completă a exproprierilor de terenuri pentru autostradă în nouă luni, pentru că este perfect posibil, cu o bună planificare şi o implementare eficientă".
Ar fi fost de aşteptat ca primele nouă luni din mandatul noului ministru să însemne măcar realizarea acestui obiectiv de etapă, spre ruşinea predecesorilor săi, cărora li s-a zis că se poate dar nu au făcut-o.
Din păcate, din cele exact nouă luni ale mandatului de ministru al domniei sale, în care ne-am pus atâtea speranţe pentru autostrada Iaşului, nu am rămas decât cu concluzia că SF-ul respectiv este mult umflat, că preţul a ieşit exagerat de mare şi că vom face autostrada, dar după 2020. 
Trendul acestui proiect a fost unul invers, dintr-o certitudine a devenit mai mult o nebuloasă. Parcă bani europeni vor fi, dar nu în cincinalul următor, parcă traseul va fi ăsta dar mai curând îl mutăm pe la Bacău – Braşov, sau nu mai ştiu pe unde, iar între timp fondurile europene s-au îndreptat ferm spre celelalte autostrăzi aflate deja în lucru.
Aici nu pot să acord decât 4 puncte, care semnifică trend negativ, încredere mai scăzută în viabilitatea proiectului decât cu un an în urmă, incertitudine generalizată.
Cred că întreg grupul parlamentar de Iaşi (atenţie, nu am zis doar USL) va trebui să găsească resurse politice de dialog pentru a genera o soluţie stabilă de redresare a singurului mare proiect al Iaşului care se confruntă momentan cu probleme reale şi consistente.
5 – Centrul Intermodal Regional de Transport
Spre deosebire de autostradă, acest proiect de infrastructură de transport se află într-un trend pozitiv, chiar dacă este mai greu de vizualizat sau de înţeles de către publicul larg.
Cu unele modificări necesare dar normale în promovarea oricărui proiect, Centrul Intermodal de Transport Iaşi este în evoluţie bună şi stă pe agenda priorităţilor.
Masterplanul General de Transport al României, aflat în plină dezbatere pentru definitivarea şi aprobarea priorităţilor investiţionale ale României, califică drept prioritarăConstruirea unui terminal intermodal pentru fiecare dintre următoarele zone: Cluj, Iasi, Timisoara, Suceava, București și Brasov. Facilitățile propuse pentru Iași și Timișoara includ dezvoltarea unei platforme de depozitare cu o suprafață maximă a platformei de 10 acri, realizând o conexiune cu terminalul feroviar, conectarea utilităților și asigurarea infrastructurii rutiere necesare.”.
Consider proiectul ca fiind aşezat strategic la locul lui, cu o direcţie clară şi cu suport în strategia naţională, pe baza căreia se vor aloca fondurile în perioada următoare de programare, 2014 – 2020. 
Acord 8 puncte pentru etapa acestui an, motivat de calibrarea lui un pic greşită, ceea ce necesită revizuirea din mers pentru a deveni finanţabil UE.
6 - Spitalul Regional de Urgenţă
Spitalul Regional de Urgenţă – SRU este un proiect pe al cărui viitor act de naştere va sta scris „Vasile Cepoi”. Cei iniţiaţi ştiu că eforturile susţinute pe care le face consilierul premierului pe probleme de sănătate publică au adus proiectul SRU foarte aproape de intrarea în implementare.
În acest moment este cert că SRU va fi făcut, rămânând doar de stabilit pe care din cele două variante de finanţare se va merge în final.
Varianta fondurilor europene este de departe cea mai dorită, fiind şi motivul pentru care proiectul mai rămâne un pic în stand-by, până când UE şi autorităţile naţionale de management pentru fondurile europene vor decide dacă SRU intră sau nu în alocările de fonduri din 2014.
Dacă decizia va fi una pozitivă, proiectul va rămâne unul exclusiv public, finanţat din fonduri europene şi din bugetul naţional.
Dacă priorităţile fondurilor europene se vor îndrepta spre alte domenii medicale decât spitalele de urgenţă regionale (pentru că aceasta este dilema, nu aceea dacă intră Iaşul ori nu în prioritatea zero) atunci un număr însemnat dintre fondurile de investiţii din Top TEN sunt pregătite să participe la licitaţia pentru finanţarea SRU, pe un model pe care nu are rost să-l dezvoltăm aici, dar care înseamnă în esenţă finanţare privată şi plata înapoi în rate pe următorii 25-30 de ani.
Cunoscând tenacitatea, priceperea şi determinarea lui Vasile Cepoi, precum şi multe din detaliile eforturilor de promovare de până acum, ştiu sigur că Spitalul Regional de Urgenţă va fi un succes similar cu cel de la Institutul Regional de Oncologie, dar nu pot să-i acord anul acesta mai mult de 8 puncte, deoarece nu pot convinge publicul larg, cu mijloace regulamentare, că starea proiectului a avansat în realitate mult mai consistent decât se vede. O să-mi rezerv însă dreptul, la o eventuală analiză ulterioară, să reportez cele două puncte lipsă de acum pentru anul viitor.
7 - Festivalul Internaţional al Educaţiei
Proiect asumat de primărie şi realizat concret, direct din primul an. 
Iaşul este primul oraş din România care a organizat un asemenea Festival Internaţional al Educaţiei, remarcabil printr-un concept nou, creativ - acela de „educaţie, cultură şi artă în aer liber” şi, mai ales, „educaţie prin entertainment”.
Întins pe durata a 10 zile, în mijlocul verii, programul FIE Iași 2013 a cuprins toate formele de manifestare culturală și titluri de producții cu notorietate – muzică, teatru, dans, carte, arte plastice, film, întâlniri și prelegeri motivaționale, lecturi, dezbateri şi întâlniri publice, concerte şi recitaluri, ateliere de creaţie şi evenimente artistice dedicate copiilor, manifestări care au evidenţiat într-un mod coerent axa culturală a orașului.
Este suficient să privim aici lista lungă şi solidă de parteneri ai Primăriei în organizarea FIE, ca să înţelegem dimensiunea sa deosebită şi faptul că a reuşit, încă de la prima ediţie, să devină un bun cultural al comunităţii locale.
Fără dubii, 10 puncte.
8 - Hub regional de afaceri
Acest proiect este unul dintre acelea la care este greu de cuantificat evoluţia sau „finalizarea”. Este mai mult o construcţie instituţională, bazată pe asocierea diverselor structuri de afaceri, grupate pe un interes comun sau pe un obiectiv general comun, cu scopul de a capacita atragerea de fonduri şi de a genera dezvoltarea unor anumite domenii.
Bazat pe conceptul de cluster, Hubul Regional de Afaceri este şi rămâne destul de greu de înţeles, de monitorizat şi de evaluat de către publicul larg.
Cu excepţia conferinţei fondatoare a unuia dintre cele patru clustere care ar trebui să compună Hub-ul, nu am văzut nimic altceva semnificativ care să ne stimuleze percepţia pozitivă asupra evoluţiei proiectului.
Dacă şi la Spitalul Regional de Urgenţă, unde cunosc precis stadiul de maturitate al proiectului, am depunctat dificultatea de a avea o vizibilitate clară a publicului asupra stadiului acestuia, la acest punct 8 din Manifestul pentru Iaşi sunt nevoit să acord cu indulgenţă 5 puncte, „de încurajare” ca să citez un clasic în viaţă. Dar, atenţie, un adevărat Hub Regional de Afaceri înseamnă cu mult mai mult decât două conferinţe în care se prezintă construcţii instituţionale abstracte.
9 - Centru cultural şi turistic
Încă din septembrie, atunci când am participat la spectacolul de gală din stradă al Operei, fără să ştiu că voi ajunge azi să scriu despre Iaşi – Centru Cultural, am avut un puternic sentiment de certitudine.
DA, un mare oraş care reuşeşte să scoată în stradă zece mii de oameni la un spectacol de operă şi muzică clasică este un centru cultural! Când actul de cultură coboară la firul ierbii, atrage mii de oameni simpli şi-i uneşte în aplauze pe ritmuri de muzică simfonică, atunci poţi spune fără teamă că trăieşti într-un centru cultural veritabil.
Aici nu este realizarea unui singur an, ci este rodul eforturilor încăpăţânate pe care municipalitatea le-a făcut pentru ca să creeze această apetenţă a publicului pentru cultura în aer liber.
Dacă adăugăm o multitudine de alte evenimente culturale de amploare de pe parcursul acestui an, dacă adăugăm Sărbătorile Iaşului şi investiţiile care dau vizibil tot mai multă frumuseţe şi eleganţă oraşului, putem vorbi fără reţinere despre un pronunţat profil de centru cultural şi turistic pentru Iaşi.
Un obiectiv care nu se „finalizează” niciodată, doar se îmbunătăţeşte continuu şi trebuie să stea în centrul preocupărilor tuturor celor ce deţin puterea politică sau administrativă. În definitiv, acesta este şi sensul Manifestului pentru Iaşi.
O să dau aici 9 puncte, pentru a marca exact acest deziderat – niciodată nu-i suficient, niciodată nu am ajuns la capătul proiectului, întotdeauna trebuie să ne gândim ce mai putem face în plus pentru a consolida acumulările din anii precedenţi.
10 - Finalizarea proiectului de amenajare a râului Bahlui
Paradoxal, deşi actualul proiect (regularizarea, ecologizarea şi betonarea albiei Bahluiului) se finalizează în termen, până la sfârşitul acestui an, fiind una dintre cele mai vizibile realizări ale acestui an, nu o să acord cele 10 puncte pentru USL (pentru că, nu-i aşa, punctăm prestaţia USL pentru proiect şi nu proiectul în sine).
Vreau să penalizez în acest fel dezinteresul manifestat de „aripa CJ” din USL pentru proiectul zonei de agrement Bahlui. A trebuit să treacă un an de inacţiune din actualul mandat al CJ pentru ca, sub presiunea ritmului din şantier, domnul preşedinte să scape dizgraţios de proiect, acuzând zgomotos într-o bună zi că acesta ar fi o himeră a celor dinaintea lui, ca nu sunt prevăzuţi bani, etc.
Vorbim despre un proiect care avea în spate, la cheie, două hotărâri de guvern, trei hotărâri ale Consiliului Judeţean şi un studiu de fezabilitate aprobat deja de aproape doi ani.
Pare un deja vu faptul că, pentru a doua oară în viaţa proiectului Bahlui, a intervenit imediat municipalitatea, care a cerut şi a preluat proiectul la Primărie, urmând să-l finanţeze începând de anul viitor alături de proiectele sale. Prima dată a fost, cum se ştie, în martie 2011, atunci când unii dintre parlamentarii portocalii se dădeau de ceasul morţii să blocheze pornirea şantierului pe Bahlui la timp, iar primarul a dat ajutorul decisiv la deblocarea situaţiei.
Dacă acum proiectul Bahlui este în siguranţă, în curte la Primărie, nu înseamnă că acest punct 10 din Manifestul pentru Iaşi a fost respectat în spiritul său – „toţi pentru cele zece proiecte!”.
Prin urmare, la un proiect ce-şi finalizează prima etapă de nota 10, acord numai 8 puncte pentru USL.

Catalogul:
1. Iaşi, capitală regională                                        10
2. Fonduri europene                                                10
3. Aeroportul internaţional                                    10
4. Autostrada Est-Vest                                               4
5. Centrul Intermodal Regional de Transport      8
6. Spitalul Regional de Urgenţă                                8
7. Festivalul Internaţional al Educaţiei                 10
8. Hub regional de afaceri                                         5
9. Centru cultural şi turistic                                       9
10. Finalizarea proiectului Bahlui                            8

Media analizei mele: 8,20

Aceasta a fost analiza (opinia) mea pentru primul an al Manifestului pentru Iaşi. Poate fi subiectivă, poate fi eronată pe alocuri, dar este o opinie argumentată. 
Spre deosebire de matematica bleagă şi ipocrită, caraghios şmecherească, a unora din parlamentarii aşa-zisei opoziţii de la Iaşi, pe care, dacă-i scuturi bine şi-i întrebi ce a rămas în urma lor dupa un mandat parlamentar la putere, în afară de „...ăăă...” nu vei putea obţine mai nimic.
Dar, când sunt invitaţi ca măcar o dată pe an să facă efortul de a evalua cu gura cele zece proiecte importante ale Iaşului, aruncă din rever o notă de 3,75 şi ţi-o explică drept un savantlâc „obiectiv şi matematic” - Guvernul ar fi raportat nuş-ce indicatori întârziaţi pe angajamentele cu FMI...

Bleah...

luni, 1 iulie 2013

Avertismentul Bahluiului

Azi, de dimineaţă, în drum spre minister, am o surpriză – Dâmboviţa a dispărut din centrul Bucureştiului ! A rămas în locul ei doar o albie betonată, cu ceva urme de aluviuni şi-atât.
Explicaţia este destul de simplă – sistemul integrat de apărare a Capitalei împotriva inundaţiilor a permis stocarea temporară a întregului debit al Dâmboviţei în acumulările din amonte de oraş, pentru a permite evacuarea urgentă a apelor pluviale din zonele joase ale Capitalei, respectiv în zonele de şes de după aceasta, pentru ieşirea din criza generată de ploile brutal de abundente de ieri şi azi-noapte.
La prânz, văd în presa on-line de Iaşi cum Bahluiul îşi iese din pepeni şi se încruntă la ieşeni.
Cu vreo doi-trei ani în urmă, când a început să devină clar că chiar facem proiectul Bahlui, am avut de înfruntat, printre altele, ironiile unora cărora nici nu merită să le mai amintesc numele aici.
Politruci de o vară, de un mandat sau degeaba, ori jurnalişti–tonomat, aceştia se căzneau să demonstreze că proiectul Bahlui nu este decât o schemă de aruncat banii pe apa respectivă, întrucât este o glumă să te gândeşti că Bahluiul cel leneş şi puturos ar putea să ridice probleme cu inundaţiile.
Iată că dumnealui se burică şi le bate obrazul.
În curând, graţie proiectului Bahlui, şi Iaşul va avea un sistem similar, eficient şi elastic, pentru a se apăra de capriciile vremii.
Cum funcţionează proiectul?
Când Bahluiul vine prea nervos, deja este “tăiat” din faşă, înainte de Târgu Frumos, acolo unde două acumulări pot stoca peste 3 milioane de metri cubi de apă din afluenţii cei mai obraznici din zonă (Bahluieţ şi Probota) care adună ploile de pe toate dealurile din jur şi le aruncă spre oraş, apoi spre Podu Iloaiei şi Iaşi.
Lacul de acumulare de la Podul Iloaiei (cel existent, dar reabilitat), dacă este bine pregătit (adică să nu fie plin şi să aibă, de asemenea, un volum mare disponibil pentru stocare) pune şi el umărul la înghiţirea excesului de viitură de pe Bahluieţ.
Apoi, dacă gluma continuă să fie groasă, o nouă capcană îl aşteaptă şi pe domnul Bahlui atât înainte de Podul Iloaiei, cât şi după orăşel, unde este invitat politicos şi ingenios să-şi verse surplusul temporar de apă în două imense acumulări laterale (ca nişte buzunare amenajate pe câmp). Un “buzunar” are 120 de hectare, al doilea 265 de hectare şi, în total, pot stoca alte 13, 5 milioane de metri cubi de apă.
În fine, dacă domnului Bahlui încă i-au mai rămas mofturi în cap şi apă în exces, la intrarea în Iaşi îl aşteaptă o albie decolmatată, recalibrată, betonată şi cu parapeţii înălţaţi cât să ajute la păstrarea apei în albie.
Rolul betonării albiei tocmai acesta este – să crească substanţial viteza de scurgere a apei prin zona centrală a municipiului, chiar dacă secţiunea albiei este limitată de podurile rutiere, astfel încât să poată fi evacuată o cantitate chiar şi de 100 de metri cubi pe secundă (un Bahlui “normal” are în medie un debit de 2,8 mc/s).
Şi, uite-aşa, cât de nărăvaş ar fi Bahluiul, Iaşul nu va avea de suferit.
Până când întreg sistemul va fi gata (şi va fi în curând) se cuvine să ne uităm cu un ochi în albia Bahluiului, ca să luăm aminte că se poate întâmpla, iar cu celălalt ochi la oamenii care mai şi fac câte ceva durabil, chiar dacă au de luat şi şuturi necuvenite în fund pentru asta.
Pentru că, nu-i aşa, nici o faptă bună nu scapă nepedepsită…

joi, 6 iunie 2013

Tanti Bruna este împreuna cu Nea Fane


De ieri, Tanti Bruna (cum o ştiu toţi cunoscuţii pe mama) nu mai este printre noi.
S-a mutat alături de Nea Fane, la cimitirul din Brateş, după ce s-a stins duminica dupa amiază.
Tanti Bruna, dincolo de impresia lăsată de chipul ei plăpând şi marcat de suferinţa ultimelor săptămâni, a plecat ca o învingătoare.
S-a născut acum aproape 87 de ani, la 5 octombrie 1926, aici, în satul Brateş de pe Valea Tarcăului.
A fost ultimul copil, al 13-lea din familie, destul de departe în urma celorlalţi fraţi.
La doi ani şi jumătate a rămas orfană de mamă (bunica mea, Wilhelmina Klein), iar la 14 ani fără tată (bunicul meu, Fritz Klein), ambii veniţi aici din Austria anilor 1902, la construcţia căii ferate forestiere, şi naturalizaţi ca cetăţeni români după primul război.
A fost crescută de fraţii şi surorile mai mari, până când, în ianuarie 1945, în ajunul Bobotezei, puţin după 18 ani, a fost urcată în vagoanele de vite şi dusă direct în lagăr, în URSS, la Kramatorsk-ul din Regiunea Donbass. Era foarte vinovată faţă de poporul român şi-al său frate sovietic, deoarece purta un nume şi un sânge nemţesc.
Împreună cu ea au fost deportaţi şi fraţii mai mari, Victor şi Carol Klein.
Aceştia doi au fugit din lagăr încă din primele luni, parcurcând apoi pe jos şi pe ascuns cei peste 1100 de kilometri până acasă, timp de aproape un an. Au ajuns cu bine în Brateşul natal şi au fost acceptaţi de regimul vremii să-şi continue viaţa în libertate.
Tanti Bruna a ispăşit aproape 5 ani de lagăr, cu muncă la încărcat cărbune în vagoane, reparaţii de căi ferate şi agricultură la colhoz, foamete, disciplină militară, umilinţe şi suferinţe.
În noiembrie 1949 a fost eliberată, repurtând o victorie împotriva soartei potrivnice.
I-a fost oferit un loc de muncă la exploatarea forestieră, a fost telefonistă, apoi curier, apoi “operator de resurse umane” (ţinea evidenţa salariilor) şi a ajuns contabil la sectorul de exploatare a lemnului, de unde a şi ieşit la pensie după câteva zeci de ani.
Aici l-a cunoscut, în 1952, pe tânărul Fănică, “Cârlan” cum i-a zis de cele mai multe ori, un puşti absolvent al Şcolii Comerciale din Brăila, trimis de patrie să muncească la Tarcău. Cel mai mare copil din cei şase pe care i-a avut bunicul meu Ion Cârlan, din Gropenii Brăilei, o familie atât de săracă încât strujenii de păpuşoi erau o avere cu care reuşeau să supravieţuiască peste iarnă.
S-au căsătorit în ianuarie 1954, pornind în viaţă de la un zero perfect.
Au avut la sfârşitul anului primul copil, pe Eugen, iar peste 7 ani – greşeala vieţii, pe subsemnatul.
Şi-au construit cu greu, dar cu drag, o casă frumoasă, din lemn, s-au aşezat şi au muncit o viaţă întreagă, câştigându-şi respectul comunităţii  locale, cât de mică o fi ea.
Au izbândit să-şi vadă copiii la locul lor, nepoţii mari şi împliniţi.
Acum patru ani, Nea Fane a fost răpus de metrii cubi de ţigări Carpaţi fumate o viaţă întreagă, culmea, la peste 10 ani după ce se lăsase de fumat. Cancerul nu iartă!
Tanti Bruna a intrat în acea perioadă liniştită a vieţii în care i-a mai rămas de pus în ordine un singur lucru – ultimul drum.
De aproape zece ani şi-a pregătit cu minuţiozitate acest ultim eveniment din viaţa ei.
Toate cele cuvenite pregătite, cu ordine nemţească, în şifonerul din “camera din faţă”, cu liste de inventar, instrucţiuni de utilizare, proceduri, persoane responsabile pentru fiecare pas de urmat după ultima secundă a vieţii.
Din clipa în care s-a stins, o echipă bine instruită, formată din tinere femei de încredere din sat, a săvârşit tot ceea ce era de de săvârşit, urmând cu uşurinţă un “master-plan” bine pus la punct.
Noi, urmaşii, nu am avut altceva de făcut decât să ne întrebăm, cu îngrijorare, dacă vom fi în stare, în viaţa asta nevolnică, să ne lăsăm în urma noastră atât de bine puse la punct toate treburile, încât să putem pleca cu sentimentul datoriei deplin împlinite, aşa cum a plecat Tanti Bruna.
O învingătoare.

Dumnezeu să o odihnească în pace, alături de Nea Fane, în liniştea cimitirului din Brateş, pe Valea Tarcăului, acolo unde s-a născut, de unde a fost izgonită, unde s-a întors, unde a muncit, unde a izbândit şi unde s-a stins cu discreţie la bătrâneţe.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Zece iezi cucuieti - libertatea are limite!

Cei zece iezi cucuieti de la Tarcau au implinit azi trei saptamani.
Cu ocazia asta, au primit cadou o excursie in gradina in care vor face scoala toata vara. Asa ca au primit prima lectie a democratiei - libertatea are limite!
Gardul electric nu e periculos, dar nici o fericire nu e...
Zbenguiala e totala, dar pana la gard!
Nu e greu, invatam repede...



Pe Bahlui, agale, pluteşte un plagiat la vale …


Halal de mine, sunt Întâiul Plagiator al Urbei!!
Dacă n-aţi aflat încă, luaţi de AICI şi vă luminaţi.
V-aţi săturat de râs?
Acuma hai să discutăm un pic serios.
Distinsul domn Sorin Ionescu face două confuzii în mâniosul său contraatac.

Prima confuzie este aceea între a-ţi da cu părerea şi a face.
Domnia sa consideră că l-am plagiat, la capitolul „dat cu părerea pe gratis în legătură cu Bahluiul”.
Adică acel simulacru de acţiune politică a consilierilor locali din opoziţie, când vin luna asta la primărie şi depun un „proiect” de o pagină jumate, prin care propun ca primarul să ia repede vreo sută de milioane de euro din bugetul de 50 de milioane al oraşului, şi să facă 12.000 de locuri de parcare, pe Bahlui, în Bahlui, sub Bahlui şi în vis.
După care, fuga la conferinţa de presă, pentru distrugătoarea antiteză „noi vrem să facem, io-te ce idee bună avem, primarul nu ne lasă”.
Şi ... cam gata, ăsta fu „proiectul”.
Eu nu am participat la acest concurs de frumuseţe, probă la care nu ştim exact nici acum care au fost adevăraţii plagiatori. 
Dacă daţi o căutare pe Google („Sorin Ionescu, Bahlui”) veţi găsi ... trei cetăţeni, consilieri locali, care se ciorovăiau între ei, în iulie 2008, despre cine a avut primul ideea cu parcările pe Bahlui şi care a fost mai iute de mână să o dea la presă.
Eu, în schimb, împreună cu primarul Nichita (celălalt mare plagiator de Bahlui) ne-am ocupat de lucruri mult mai banale. 
Am adunat la un loc două ministere, plus Apele Române, plus Primăria şi Consiliul Judeţean, într-un Parteneriat oficial şi concret, despre care am amintit zilele trecute pe blog.
Am coordonat câţiva ani munca adevărată a unor consultanţi profesionişti şi a unei echipe inimoase de la Direcţia de Ape Prut, pe elaborarea unor proiecte adevărate, pe sute de pagini, care au adus în final 73 de milioane de euro la Iaşi, bani europeni reprezentând o treime din toate fondurile alocate de UE cu această destinaţie pentru întreaga Românie, în întreg exerciţiul bugetar 2007 - 2013.
Sunt sigur că nu aţi observat azi această ştire de AICI.
Sunt 54 de milioane de euro care se vor investi în întreaga infrastructură naţională a Apelor Române, este abia al doilea proiect aprobat de UE după cel al Iaşului, tocmai la doi ani distanţă şi cu o sumă substanţial mai mică.
Simţiţi diferenţa, domnule Sorin Ionescu?
Nuu, nu diferenţa între sume, ci diferenţa între a-ţi da cu părerea pe o pagină jumate, într-o oră şi jumate, şi a face cu adevărat ceva concret, durabil şi consistent.
Dacă nu simţiţi această diferenţă, daţi o fugă până în Podu Roş şi uitaţi-vă în Bahlui.
Veţi vedea asta (octombrie 2012):



în loc de asta (martie 2010):


Până la coadă, dragă domnule Sorin Ionescu, hai să facem pace.
Să stabilim că ideea genială a fost a dumneavoastră, ca şi a celorlaţi doi consilieri din 2008, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi cu alte câteva zeci de mii de ieşeni care, înşiraţi de-a lungul timpului şi de-a lungul puturosului Bahlui, or fi exclamat măcar o dată „Evrika! Să fie curat!”
Să mai stabilim că noi, plagiatorii de serviciu, Nichita, Cârlan şi acoliţii lor, nu am făcut decât să îndeplinim această profeţie, e adevărat - cu oarecare întârziere, pentru care îngăduiţi să fim iertaţi...

A doua confuzie a domnului Sorin Ionescu: „Cârlan trebuie să-şi ducă «copilul de suflet» la testul ADN de paternitate. Copilul are alt tată.”

Sorin tată, dragul meu, atunci când un copil se naşte, există sigur şi un tată pe undeva.
Copilul despre care vorbesc eu s-a născut, înseamnă că i-o fi şi tatăl pe undeva.
Copilul tău, însă, e sublim dar nici nu s-a procreat, nici nu s-a născut.
El a rămas desenat pe o simplă pagină şi jumate de hârtie.
Plus imensa satisfacţie pe care ai avut-o câteva zeci de secunde, când ai povestit la presă.
Un fel de masturbare spirituală, cu public.
Hâţ – hâţ şi gaata!
Iar cine practică chestia asta nu se numeşte îndeobşte tată, ci cu totul altfel.


miercuri, 10 aprilie 2013

Târnăcoping – cum ajunge vulturul să moară slugă

A fost odată, ca niciodată, un jurnalist respectat în presa politică locală. Florin Gheţău.
Din garda veche a primilor jurnalişti de presă locală postrevoluţie, domnul Gheţău ajunsese să fie un experimentat comentator al politicii şi administraţiei locale.
Spre deosebire de jurnaliştii de rând, incapabili să producă mai mult decât şablonul de ştire standard “Popescu a zis că… / Ionescu i-a răspuns să… / la revedere pe mâine”, domnul Gheţău făcea analize politice interesante, echilibrate, avea opinii, avea concluzii, crea presă.
Pot spune că era unul dintre editorialiştii care plutea ca un vultur deasupra cetăţii şi scria credibil ceea ce-i vedea ochiul de acolo, de sus.
Îl respectam, îl aveam drept reper şi era una dintre opiniile care mă influenţau substanţial în acţiunea mea politică, pentru că chiar ţineam cont de părerea sa.
Vremurile au trecut.
După mărirea şi decăderea Jurnalului de Est, vulturul a poposit pe pământ, printre muritorii de rând, ca să nu zic de foame. Am intuit încă de pe atunci, cu o anumită compasiune născută din respect, constrângerile pe care trebuie să şi le asume uneori jurnalistul, pentru a supravieţui pe vremuri de criză, atât în branşă, cât şi în viaţa de zi cu zi.
Treptat, vulturul a uitat cum e cu zborul suveran deasupra cetăţii.
Dacă te uiţi acum la el, este doar o umilă slugă.
Năpârlit şi cu piciorul în laţ, cu greu ai mai putea ghici, citindu-l, că a fost odată vultur.
Lupta pentru supravieţuire l-a transformat în categoria de vieţuitoare din presă care fac târnăcoping, tonomate triste ale intereselor simple şi directe ale stăpânului care-i plăteşte.
Poate nu acest lucru m-a surprins cu adevărat în decăderea domnului Gheţău, pentru că, la limită, poţi înţelege obiectiv orice constrângere.
Ceea ce m-a şocat cu adevărat la el este modul extrem în care a ajuns să ducă partizanatul politic de serviciu, până la limita urii pur personale la adresa ţintelor vii pe care le primeşte în fişa postului.
Oameni pe care i-a cunoscut şi cu care a fost în relaţii cordiale ajung să fie trataţi de el nu numai ostil politic, nu numai cu critici dezechilibrate, dar şi cu o anumită ură personală îndârjită şi dusă la extrem, până dincolo de limitele demnităţii.
Laţul de la picior probabil că a creat fostului vultur asemenea frustrări, încât numai îndemânarea editorialistică nu i se mai pare suficientă pentru a revărsa atâta venin cât şi-ar dori. Când răul dintr-un articol scris cu dreapta pe blogul domniei sale nu este suficient de murdar cât se cuvine, atunci intră şi mâna stângă în serviciu, cu tot felul de răutăţi neomeneşti postate pe propriul forum, la adăpostul de onoare al anonimatului, sau, mă rog, al pseudonimului.
Am fost vreme de câţiva ani ţinta vie a grupului de interese la care serveşte domnul Gheţău, grup chitit să câştige cu orice preţ controlul asupra organizaţiei de Iaşi a partidului de guvernământ din acea vreme. Nu am acceptat acest lucru şi asta m-a costat un şir lung de umilinţe, jigniri, minciuni, în fine – tot ceea ce înseamnă târnăcopingul jurnalistic de joasă speţă.
Într-un final am fost înlăturat şi am crezut că asta înseamnă şi izbăvirea de pedeapsa nedreaptă, dar pe care o înţelegeam totuşi în logica ei pragmatico – barbară, ca pe un instrument de luptă cât eram pe funcţia care-I încurca.
Nici pe departe izbăvire!
Vulturul meu a continuat să mă porcăie cu orice ocazie, de parcă într-o viaţă anterioară i-aş fi furat capra, omorât găinile sau zgâriat maşina cu cuiul pe aripă. Iraţional şi jalnic în acelaşi timp. Dar şi dureros în plan strict omenesc.
Mă întreb uneori cum s-ar uita fostul vultur în ochii celor pe care-i porcăie sistematic şi cu pasiune, dacă s-ar întâlni întâmplător pe strada, dincolo de adăpostul formal al spaţiului virtual şi abstract în care-şi plantează veninul de zi cu zi.
Poate că asta este o nedumerire nedemnă de unul care face politică de atâţia ani, ţinând cont de percepţia standard a politicianului lipsit de scrupule, dar iată că o împărtăşesc public – nu înţeleg prea bine cum se simte un om când dă ochii cu alt om, după ce l-a jignit şi umilit pe nedrept sau excesiv ani în şir.
Dar asta poate că nu e treaba mea. E doar treaba domniei sale.
E suficient să citeşti AICI, şi apoi AICI, ca să-ţi dai seama câtă patimă iraţională şi personală însoţeşte pixul domnului Gheţău în orice referire la activităţile mele. Acum două săptămâni, veneam în PSD ca să-mi păstrez, după capul său, o funcţie la care iată, deja am renunţat. Drept pentru care, azi miza a fost defapt cu totul alta. Nu am pretenţia să-i fiu nici pe plac şi nici simpatic domnului Gheţău, dar te buşeşte râsul când vezi cât efort poate face un om ca să fie penibil şi tot mai slab ca jurnalist.
Apogeul rateului profesional al domnului Gheţău a fost atins însă în campania parlamentarelor din toamnă.
Domnia sa a fost atunci, şi ca slujbaş, dar şi în plan personal, angajat deplin în campania PDL din Copou.
Din nou am putut vedea hidoasa transformare a omului jurnalist în vieţuitoarea aceea dizgraţioasă şi lipsită atât de onoare, cât şi de limite.
De data asta victima a fost Gheorghe Emacu, vinovat atât de non-cooperarea financiar - instituţională cu stăpânirea tonomatului, cât şi de faptul că era concurent politic în colegiul în care domnul Gheţău presta simpatia jurnalistica de campanie pentru un terţ.
Nu-mi pot reprima nici acum repulsia vis-à-vis de modul nedemn în care a putut aşa-zisul actual jurnalist să bălăcărească un om de mare calitate morală şi profesională, pe care probabil nici nu l-a cunoscut vreodată, dar pe care l-a transformat în obsesia sa bolnavă vreme de patru săptămâni.
Din păcate pentru domnul Gheţău, acea campanie a fost un eşec usturător, o nouă şi concretă decădere a fostului vultur. Domnul Emacu a obţinut cel mai bun scor al USL, domnul Baconschi a pierdut lamentabil în faţa Mihaelei Popa, iar domnul Gheţău a rămas nu doar cu rateul profesional în portofoliu, dar şi cu ura pe care nici acum nu şi-a vindecat-o.
Ca şi în cazul meu, Gheorghe Emacu, după o viaţă în care a fost şi este respectat necondiţionat de toţi cei care îl cunosc cât de cât, ajunge acum să fie ţinta iraţională şi perenă a unuia care nici măcar nu a discutat faţă în faţă zece minute cu dânsul.
Păcat.
Şi trist.
Au trecut vreo doi ani de când laţul de la piciorul de jurnalist al domnului Gheţău nu-i permitea să scrie despre startul lucrărilor la proiectul Bahlui mai mult decât că se teme să nu fie decât o promisiune fără acoperire, în neghioaba tradiţie românească (nu tot ce se începe se şi termină la timp şi bine) şi că acesta se pare că nici nu va primi finanţarea la care muncisem.
În toţi aceşti ani am aşteptat ziua în care fostul jurnalist, pe care l-am respectat odată, va smunci piciorul din laţ, se va elibera cât să dea o fugă până pe malul Bahluiului şi să-şi aducă aminte măcar o dată în viaţă că a fost, cândva, un vultur.
Din păcate pentru el, vulturul a ales să moară slugă.
Dumnezeu să-l ierte…. 
--------------------------------------------
P.S. Am exclus operativ din textul postat initial cateva pasaje care faceau referire la implicarea doamnei Ghetau in campania din Copou. Se prea poate sa fi facut eu acum o clasica greseala jurnalistica - sa nu verifici o informatie si din a doua sursa. Insa o recunosc si o corectez pe loc, fara sa mai am nevoie de nici o informatie complementara, pentru ca nu acesta era fondul problemei.
Cred ca, dupa ce am sters toate aceste trimiteri din text, nu s-a pierdut nimic din ceea ce am vrut sa transmit.
Regret daca am gresit si transmit scuze doamnei, care chiar nu are nici o legatura cu problema dintre noi, baietii.