duminică, 25 martie 2012

Şase ani şi o şansă pentru viaţă

Au trecut, încet – încet, exact şase ani din momentul în care am început bătălia pentru Institutul Regional de Oncologie Iaşi.


Citesc în presa locală, cum că, de luni începând, primii bolnavi de cancer vor începe să fie internaţi pentru tratament în noul şi strălucitorul spital din dealul Copoului.


Un fior de satisfacţie personală, greu de descris în cuvinte, mă furnică în tăcere.


Exact cu şase ani în urmă, senator fiind, am început epopeea înfiinţării acestui spital.


Spuneam atunci că suntem 5 milioane şi jumătate de moldoveni, că nu cred să existe familie care să nu fi trăit disperarea unui caz de cancer printre apropiaţii săi şi că avem dreptul cu toţii, într-o astfel de nenorocire, să ne căutăm salvarea aici, în Moldova, şi nu plecând în pribegie la Cluj sau la Fundeni.


Parcă pentru a da greutate acestei convingeri personale, în anii care au urmat, bătrânul meu tata s-a stins de cancer, încăpăţânându-se să refuze, la cei 75 de ani pe care îi avea, internarea la Bucureşti sau Cluj. Poate că, dacă era să fie la Iaşi, acasă lângă noi, mai avea o şansă.


Apoi, anul trecut, am trăit din nou calvarul de a avea în ospeţie musafirul nepoftit, ducându-ne timp de luni de zile lupta pentru sănătatea partenerei mele de viaţă, la Fundeni şi nu la Iaşi. Cu succes, este adevărat, dar şi cu disconfortul de a o face printre străini şi departe de cei apropiaţi. Ca să nu mai zic de alţi trei oameni apropiaţi nouă, care au pierdut între timp această luptă.


Aşadar, mă întorc cu şase ani în timp şi-mi aduc aminte primii paşi.


După discuţii amănunţite cu profesorul Miron, profesionist al oncologiei ieşene, am început căutarea soluţiilor pentru înfiinţarea la Iaşi a celui de-al treilea Institut Regional de Oncologie, după Cluj şi Bucureşti.


Era nevoie de bani şi de spaţiu.


Guvernul tocmai aprobase proiectul celor opt spitale regionale de urgenţe, printre care unul la Iaşi. Asta însemna abandonarea definitivă a clădirii începute cu zece ani în urmă în Copou, pentru un spital judeţean de urgenţe, întrucât noul proiect regional de urgenţe avea cu totul altă concepţie, anvergură şi funcţional.


În februarie 2006, am prins din mers o mare oportunitate şi anume trecerea prin Parlament a unei ordonante de guvern, ce cuprindea unele măsuri financiare.


Am iniţiat atunci, la Senat, amendamentul prin care se aloca o sumă imensă (32 milioane de euro) din bugetul statului, pentru preluarea clădirii din Copou şi amenajarea acolo a Institutului Regional de Oncologie.


Eram la începutul experientei de senator, aşa că am înţeles curând că nu voi putea singur, lupta fiind prea mare pentru un singur om.


Mi-am luat asociaţi, şi bine am făcut.


Pe rând, au devenit coautori la proiectul legislativ atât colegi din partid (Petrică Movilă şi Cristian Rădulescu – şeful departamentului de sănătate din PD) cât şi din PNL (Varujan Vosganian – preşedinte la Comisia de Buget – Finante, care trebuia să aprobe amendamentul cu atâţia bani) împreună cu care am reuşit să avem o lege ce stabilea fără putinţă de întoarcere că vom avea la Iaşi Institutul Regional de Oncologie – cel mai modern din ţară.


A urmat lungul drum al proiectării, construirii, echipării şi autorizării noului spital.


Cu Vasile Cepoi în prima linie, unul dintre cei care merită din plin titulatura de ctitor.


Am fost zi de zi alături de acest proiect până acum doi ani, când am trecut mai la marginea deciziilor politice, dar la acel moment nu mai erau ce decizii să se ia. Cel mult poate, aceea de ucidere a proiectului, atât de mult dorită de către câţiva oameni mărunţi, numai că aici, în sfârşit, clasa politică din Iaşi s-a arătat solidară şi nu a lăsat-o să se întâmple.


Acum, după şase ani, mă uit cu bucurie în suflet la strălucitoarea clădire din Copou.


Nu-mi doresc să mai am vreodată nevoie de ea.


Nici dumneavoastră nu vă doresc asta.


Dar, dacă soarta ne va aduce totuşi în situaţia asta, de acuma ştim că Institutul Regional de Oncologie Iaşi există şi că nişte oameni inimoşi au reuşit să aducă aici, la Iaşi, cea mai performantă ctitorie pentru o speranţă în plus la viaţă.


Mult succes oncologilor ieşeni!

marți, 6 martie 2012

Fuga-i rusinoasa, dar sanatoasa!

Cu mai bine de trei ani in urma, de ziua mamei mele, scriam pe acest blog ca "m-am nascut a doua oara".

Era vorba despre un accident de masina.

Am onoarea sa va anunt ca a inceput sa-mi placa.

Ieri dimineata este posibil sa ma fi nascut si a treia oara.

Sa va povestesc un pic.

Asadar, pe drumul dintre Piatra Neamt si Roman, la prima ora a diminetii, in grafic si fara grija.

Aveam la Iasi sedinta lunara a implementarii proiectului Bahlui.

Urmeaza un varf de panta, nu prea abrupta, dar clar fara vizibilitate.

Mai am un pic pana sa ajung in varf, cand apare vestea buna din fata: o dubita gen Ducato, venind normal pe sensul din fata, plus una bucata Logan cu smecher in dotare, aflat in plina depasire, adica fix pe banda mea, si paralel cu cel pe care il depasea.

Inutil sa va spun ca eram in zona clar interzisa la depasire, si cu marcaj pe jos, si cu indicator explicit.

Asadar, 30-40 m intre noi, sau mai putin chiar, in momentul in care dam ochi in ochi.

Cei doi sunt unul in dreptul celuilalt, paraleli si ocupand toata soseaua.

Loganul aflat in depasire franeaza cat poate el.

Intra in balans, spatele fuge spre exterior, apoi spre interior, mai danseaza o data si se repede direct in cel pe care il depasea.

Intre timp, evident, nu ne-au mai ramas decat vreo cativa metri pana sa ne intalnim.

Inteleg ca baietii astia au o treaba, ca dupa ciocnirea dintre ei musai careva se razgandeste si vine inapoi, asa ca decid sa nu ma bag in borsul lor.

O tai scurt si cuprinzator in dreapta, pe camp, printre copacul care ne vegheaza si cioata unui alt copac, dar care nu mai este printre noi.

Reusesc sa nimeresc printre inamici, reusesc sa nu virez prea brusc in aratura moale (cel mai mare risc de rasturnare - cand rotile din fata sunt bracate si se infunda in pamant) si reusesc sa scapam neatinsi, aproape nefiresc. Merg in continuare inca vreo suta de metri pe aratura, de parca nu voiam sa rup vraja.

In spatele meu, fix prin acelasi interval dintre copac si cioata, tot pe partea mea, la o fractiune de secunda distanta, a evacuat terenul si dubita care venea cuminte in drumul ei.

Probabil ca a luat sutul lateral in spate, i-a schimbat directia de mers si a luat-o de-a curmezisul.

Nu are norocul meu - se duce de-a berbeleacul pe aratura.

Ma intorc la locul crimei.

Cinci barbati abia reusesc sa iasa buimaci din dubita.

Nici un ranit!

Smecherul din Logan, un neam prost spre saizeci de ani, cu nelipsita antena "colegu' - colegu'" pe cupola, este scapat intreg pe marginea soselei, dar foarte ingrijorat ca si-a deformat aripa dreapta in ciocnirea laterala cu aia pe care-i trimisese nevinovati sa se rostogoleasca pe camp.

Ma uit la urmele negre de pe asfalt si-mi pun mainile in cap - o istorie intreaga.

Daca aveti curiozitati morbide, descarcati poza cu notite, ca doar asa se intelege in detaliu: urme pe asfalt, interzis la depasire, doi pe loc la iesitul pe camp printre obstacole, etc.

Ce sa va mai spun?

Ori am prea multe pacate si ma tin astia din scurt, sa apuc a le plati pe pamant, ori am un inger pazitor care nu se lasa.

Si intr-un caz, si in celalat, de data asta fuga cea rusinoasa a fost sanatoasa.

Nu va doresc sa incercati, ca niciodata nu se stie...




joi, 1 martie 2012

Mărţişor

Viaţa la Tarcău îşi vede tacticoasă de treabă.


Aşa de tare m-am luat cu viscolele, gheţurile şi inundaţiile, că am uitat să vă spun cea mai importantă veste de după sărbători.


Am uitat să vă spun că familia noastră s-a mărit.


Am reuşit, după o aşteptare de aproape un an, să avem o frumoasă familie de căpriţe din rasa Alpina Franceză.

Şase tinere doamne şi un distins gentleman (de fapt gentilhomme).

Iată familia la sosire, plină de curiozităţi, după un drum de o zi cu Merţanul.


Inspectăm cu rigoare apartamentul nou – nouţ şi se pare că e totul ok.


Eu sunt şeful (adică amândoi, dar fiecare pe linia lui).

Noi ne cunoaştem deja, iar pe el îl cheamă Fănică.


Ca pe taică-meu, săracul, Dumnezeu să-l odihnească!


E pasionat de mere, dar şi de orice alt cadou ce poate fi ronţăit.




Tânăra este foarte săritoare cu mine, pare să mă invite la dans.





Până la coadă, se pare că-I plac foarte mult fermoarele – nu iartă nici unul.






Ehehei, dragii moşului, partea cea mai frumoasă abia acum urmează.


Ce zi e azi?


Întâi Maaartiee!


Aşa că ce primeşte omul de ziua asta?


Un mărţişooor.


Nouă ne-a venit mărţişorul azi dimineaţă pe la zece.


Primul şi cel mai special ied din familie, un băieţel obraznic.


După şase ore o uşchise deja din ţarc, pentru că era prea plictisitor să stea doar acolo.





Aşa că nu avem nici un dubiu, numele domniei sale rămâne adjudecat – Mărţişor!


Şi să te ţii de-acuma coadă la toată familia, să facă poze şi să-l scarpine pe Mărţişor între corniţe.


Va fi o primăvară glorioasă…

Vă ţinem la curent cu aventurile.



Mai e ceva.

Să nu carecumva să ne auzim cu vorbe în sat!


Mărţişor e ied, iară nu miel.

Prin urmare, orice apropo la do’n Cârlan este curată calomnie.