Şase ani şi o şansă pentru viaţă

Au trecut, încet – încet, exact şase ani din momentul în care am început bătălia pentru Institutul Regional de Oncologie Iaşi.

Citesc în presa locală, cum că, de luni începând, primii bolnavi de cancer vor începe să fie internaţi pentru tratament în noul şi strălucitorul spital din dealul Copoului.

Un fior de satisfacţie personală, greu de descris în cuvinte, mă furnică în tăcere.

Exact cu şase ani în urmă, senator fiind, am început epopeea înfiinţării acestui spital.

Spuneam atunci că suntem 5 milioane şi jumătate de moldoveni, că nu cred să existe familie care să nu fi trăit disperarea unui caz de cancer printre apropiaţii săi şi că avem dreptul cu toţii, într-o astfel de nenorocire, să ne căutăm salvarea aici, în Moldova, şi nu plecând în pribegie la Cluj sau la Fundeni.

Parcă pentru a da greutate acestei convingeri personale, în anii care au urmat, bătrânul meu tata s-a stins de cancer, încăpăţânându-se să refuze, la cei 75 de ani pe care îi avea, internarea la Bucureşti sau Cluj. Poate că, dacă era să fie la Iaşi, acasă lângă noi, mai avea o şansă.

Apoi, anul trecut, am trăit din nou calvarul de a avea în ospeţie musafirul nepoftit, ducându-ne timp de luni de zile lupta pentru sănătatea partenerei mele de viaţă, la Fundeni şi nu la Iaşi. Cu succes, este adevărat, dar şi cu disconfortul de a o face printre străini şi departe de cei apropiaţi. Ca să nu mai zic de alţi trei oameni apropiaţi nouă, care au pierdut între timp această luptă.

Aşadar, mă întorc cu şase ani în timp şi-mi aduc aminte primii paşi.

După discuţii amănunţite cu profesorul Miron, profesionist al oncologiei ieşene, am început căutarea soluţiilor pentru înfiinţarea la Iaşi a celui de-al treilea Institut Regional de Oncologie, după Cluj şi Bucureşti.

Era nevoie de bani şi de spaţiu.

Guvernul tocmai aprobase proiectul celor opt spitale regionale de urgenţe, printre care unul la Iaşi. Asta însemna abandonarea definitivă a clădirii începute cu zece ani în urmă în Copou, pentru un spital judeţean de urgenţe, întrucât noul proiect regional de urgenţe avea cu totul altă concepţie, anvergură şi funcţional.

În februarie 2006, am prins din mers o mare oportunitate şi anume trecerea prin Parlament a unei ordonante de guvern, ce cuprindea unele măsuri financiare.

Am iniţiat atunci, la Senat, amendamentul prin care se aloca o sumă imensă (32 milioane de euro) din bugetul statului, pentru preluarea clădirii din Copou şi amenajarea acolo a Institutului Regional de Oncologie.

Eram la începutul experientei de senator, aşa că am înţeles curând că nu voi putea singur, lupta fiind prea mare pentru un singur om.

Mi-am luat asociaţi, şi bine am făcut.

Pe rând, au devenit coautori la proiectul legislativ atât colegi din partid (Petrică Movilă şi Cristian Rădulescu – şeful departamentului de sănătate din PD) cât şi din PNL (Varujan Vosganian – preşedinte la Comisia de Buget – Finante, care trebuia să aprobe amendamentul cu atâţia bani) împreună cu care am reuşit să avem o lege ce stabilea fără putinţă de întoarcere că vom avea la Iaşi Institutul Regional de Oncologie – cel mai modern din ţară.

A urmat lungul drum al proiectării, construirii, echipării şi autorizării noului spital.

Cu Vasile Cepoi în prima linie, unul dintre cei care merită din plin titulatura de ctitor.

Am fost zi de zi alături de acest proiect până acum doi ani, când am trecut mai la marginea deciziilor politice, dar la acel moment nu mai erau ce decizii să se ia. Cel mult poate, aceea de ucidere a proiectului, atât de mult dorită de către câţiva oameni mărunţi, numai că aici, în sfârşit, clasa politică din Iaşi s-a arătat solidară şi nu a lăsat-o să se întâmple.

Acum, după şase ani, mă uit cu bucurie în suflet la strălucitoarea clădire din Copou.

Nu-mi doresc să mai am vreodată nevoie de ea.

Nici dumneavoastră nu vă doresc asta.

Dar, dacă soarta ne va aduce totuşi în situaţia asta, de acuma ştim că Institutul Regional de Oncologie Iaşi există şi că nişte oameni inimoşi au reuşit să aducă aici, la Iaşi, cea mai performantă ctitorie pentru o speranţă în plus la viaţă.

Mult succes oncologilor ieşeni!