miercuri, 10 aprilie 2013

Târnăcoping – cum ajunge vulturul să moară slugă

A fost odată, ca niciodată, un jurnalist respectat în presa politică locală. Florin Gheţău.
Din garda veche a primilor jurnalişti de presă locală postrevoluţie, domnul Gheţău ajunsese să fie un experimentat comentator al politicii şi administraţiei locale.
Spre deosebire de jurnaliştii de rând, incapabili să producă mai mult decât şablonul de ştire standard “Popescu a zis că… / Ionescu i-a răspuns să… / la revedere pe mâine”, domnul Gheţău făcea analize politice interesante, echilibrate, avea opinii, avea concluzii, crea presă.
Pot spune că era unul dintre editorialiştii care plutea ca un vultur deasupra cetăţii şi scria credibil ceea ce-i vedea ochiul de acolo, de sus.
Îl respectam, îl aveam drept reper şi era una dintre opiniile care mă influenţau substanţial în acţiunea mea politică, pentru că chiar ţineam cont de părerea sa.
Vremurile au trecut.
După mărirea şi decăderea Jurnalului de Est, vulturul a poposit pe pământ, printre muritorii de rând, ca să nu zic de foame. Am intuit încă de pe atunci, cu o anumită compasiune născută din respect, constrângerile pe care trebuie să şi le asume uneori jurnalistul, pentru a supravieţui pe vremuri de criză, atât în branşă, cât şi în viaţa de zi cu zi.
Treptat, vulturul a uitat cum e cu zborul suveran deasupra cetăţii.
Dacă te uiţi acum la el, este doar o umilă slugă.
Năpârlit şi cu piciorul în laţ, cu greu ai mai putea ghici, citindu-l, că a fost odată vultur.
Lupta pentru supravieţuire l-a transformat în categoria de vieţuitoare din presă care fac târnăcoping, tonomate triste ale intereselor simple şi directe ale stăpânului care-i plăteşte.
Poate nu acest lucru m-a surprins cu adevărat în decăderea domnului Gheţău, pentru că, la limită, poţi înţelege obiectiv orice constrângere.
Ceea ce m-a şocat cu adevărat la el este modul extrem în care a ajuns să ducă partizanatul politic de serviciu, până la limita urii pur personale la adresa ţintelor vii pe care le primeşte în fişa postului.
Oameni pe care i-a cunoscut şi cu care a fost în relaţii cordiale ajung să fie trataţi de el nu numai ostil politic, nu numai cu critici dezechilibrate, dar şi cu o anumită ură personală îndârjită şi dusă la extrem, până dincolo de limitele demnităţii.
Laţul de la picior probabil că a creat fostului vultur asemenea frustrări, încât numai îndemânarea editorialistică nu i se mai pare suficientă pentru a revărsa atâta venin cât şi-ar dori. Când răul dintr-un articol scris cu dreapta pe blogul domniei sale nu este suficient de murdar cât se cuvine, atunci intră şi mâna stângă în serviciu, cu tot felul de răutăţi neomeneşti postate pe propriul forum, la adăpostul de onoare al anonimatului, sau, mă rog, al pseudonimului.
Am fost vreme de câţiva ani ţinta vie a grupului de interese la care serveşte domnul Gheţău, grup chitit să câştige cu orice preţ controlul asupra organizaţiei de Iaşi a partidului de guvernământ din acea vreme. Nu am acceptat acest lucru şi asta m-a costat un şir lung de umilinţe, jigniri, minciuni, în fine – tot ceea ce înseamnă târnăcopingul jurnalistic de joasă speţă.
Într-un final am fost înlăturat şi am crezut că asta înseamnă şi izbăvirea de pedeapsa nedreaptă, dar pe care o înţelegeam totuşi în logica ei pragmatico – barbară, ca pe un instrument de luptă cât eram pe funcţia care-I încurca.
Nici pe departe izbăvire!
Vulturul meu a continuat să mă porcăie cu orice ocazie, de parcă într-o viaţă anterioară i-aş fi furat capra, omorât găinile sau zgâriat maşina cu cuiul pe aripă. Iraţional şi jalnic în acelaşi timp. Dar şi dureros în plan strict omenesc.
Mă întreb uneori cum s-ar uita fostul vultur în ochii celor pe care-i porcăie sistematic şi cu pasiune, dacă s-ar întâlni întâmplător pe strada, dincolo de adăpostul formal al spaţiului virtual şi abstract în care-şi plantează veninul de zi cu zi.
Poate că asta este o nedumerire nedemnă de unul care face politică de atâţia ani, ţinând cont de percepţia standard a politicianului lipsit de scrupule, dar iată că o împărtăşesc public – nu înţeleg prea bine cum se simte un om când dă ochii cu alt om, după ce l-a jignit şi umilit pe nedrept sau excesiv ani în şir.
Dar asta poate că nu e treaba mea. E doar treaba domniei sale.
E suficient să citeşti AICI, şi apoi AICI, ca să-ţi dai seama câtă patimă iraţională şi personală însoţeşte pixul domnului Gheţău în orice referire la activităţile mele. Acum două săptămâni, veneam în PSD ca să-mi păstrez, după capul său, o funcţie la care iată, deja am renunţat. Drept pentru care, azi miza a fost defapt cu totul alta. Nu am pretenţia să-i fiu nici pe plac şi nici simpatic domnului Gheţău, dar te buşeşte râsul când vezi cât efort poate face un om ca să fie penibil şi tot mai slab ca jurnalist.
Apogeul rateului profesional al domnului Gheţău a fost atins însă în campania parlamentarelor din toamnă.
Domnia sa a fost atunci, şi ca slujbaş, dar şi în plan personal, angajat deplin în campania PDL din Copou.
Din nou am putut vedea hidoasa transformare a omului jurnalist în vieţuitoarea aceea dizgraţioasă şi lipsită atât de onoare, cât şi de limite.
De data asta victima a fost Gheorghe Emacu, vinovat atât de non-cooperarea financiar - instituţională cu stăpânirea tonomatului, cât şi de faptul că era concurent politic în colegiul în care domnul Gheţău presta simpatia jurnalistica de campanie pentru un terţ.
Nu-mi pot reprima nici acum repulsia vis-à-vis de modul nedemn în care a putut aşa-zisul actual jurnalist să bălăcărească un om de mare calitate morală şi profesională, pe care probabil nici nu l-a cunoscut vreodată, dar pe care l-a transformat în obsesia sa bolnavă vreme de patru săptămâni.
Din păcate pentru domnul Gheţău, acea campanie a fost un eşec usturător, o nouă şi concretă decădere a fostului vultur. Domnul Emacu a obţinut cel mai bun scor al USL, domnul Baconschi a pierdut lamentabil în faţa Mihaelei Popa, iar domnul Gheţău a rămas nu doar cu rateul profesional în portofoliu, dar şi cu ura pe care nici acum nu şi-a vindecat-o.
Ca şi în cazul meu, Gheorghe Emacu, după o viaţă în care a fost şi este respectat necondiţionat de toţi cei care îl cunosc cât de cât, ajunge acum să fie ţinta iraţională şi perenă a unuia care nici măcar nu a discutat faţă în faţă zece minute cu dânsul.
Păcat.
Şi trist.
Au trecut vreo doi ani de când laţul de la piciorul de jurnalist al domnului Gheţău nu-i permitea să scrie despre startul lucrărilor la proiectul Bahlui mai mult decât că se teme să nu fie decât o promisiune fără acoperire, în neghioaba tradiţie românească (nu tot ce se începe se şi termină la timp şi bine) şi că acesta se pare că nici nu va primi finanţarea la care muncisem.
În toţi aceşti ani am aşteptat ziua în care fostul jurnalist, pe care l-am respectat odată, va smunci piciorul din laţ, se va elibera cât să dea o fugă până pe malul Bahluiului şi să-şi aducă aminte măcar o dată în viaţă că a fost, cândva, un vultur.
Din păcate pentru el, vulturul a ales să moară slugă.
Dumnezeu să-l ierte…. 
--------------------------------------------
P.S. Am exclus operativ din textul postat initial cateva pasaje care faceau referire la implicarea doamnei Ghetau in campania din Copou. Se prea poate sa fi facut eu acum o clasica greseala jurnalistica - sa nu verifici o informatie si din a doua sursa. Insa o recunosc si o corectez pe loc, fara sa mai am nevoie de nici o informatie complementara, pentru ca nu acesta era fondul problemei.
Cred ca, dupa ce am sters toate aceste trimiteri din text, nu s-a pierdut nimic din ceea ce am vrut sa transmit.
Regret daca am gresit si transmit scuze doamnei, care chiar nu are nici o legatura cu problema dintre noi, baietii.

Niciun comentariu: