Avertismentul Bahluiului

Azi, de dimineaţă, în drum spre minister, am o surpriză – Dâmboviţa a dispărut din centrul Bucureştiului ! A rămas în locul ei doar o albie betonată, cu ceva urme de aluviuni şi-atât.

Explicaţia este destul de simplă – sistemul integrat de apărare a Capitalei împotriva inundaţiilor a permis stocarea temporară a întregului debit al Dâmboviţei în acumulările din amonte de oraş, pentru a permite evacuarea urgentă a apelor pluviale din zonele joase ale Capitalei, respectiv în zonele de şes de după aceasta, pentru ieşirea din criza generată de ploile brutal de abundente de ieri şi azi-noapte.

La prânz, văd în presa on-line de Iaşi cum Bahluiul îşi iese din pepeni şi se încruntă la ieşeni.

Cu vreo doi-trei ani în urmă, când a început să devină clar că chiar facem proiectul Bahlui, am avut de înfruntat, printre altele, ironiile unora cărora nici nu merită să le mai amintesc numele aici.

Politruci de o vară, de un mandat sau degeaba, ori jurnalişti–tonomat, aceştia se căzneau să demonstreze că proiectul Bahlui nu este decât o schemă de aruncat banii pe apa respectivă, întrucât este o glumă să te gândeşti că Bahluiul cel leneş şi puturos ar putea să ridice probleme cu inundaţiile.

Iată că dumnealui se burică şi le bate obrazul.

În curând, graţie proiectului Bahlui, şi Iaşul va avea un sistem similar, eficient şi elastic, pentru a se apăra de capriciile vremii.

Cum funcţionează proiectul?

Când Bahluiul vine prea nervos, deja este “tăiat” din faşă, înainte de Târgu Frumos, acolo unde două acumulări pot stoca peste 3 milioane de metri cubi de apă din afluenţii cei mai obraznici din zonă (Bahluieţ şi Probota) care adună ploile de pe toate dealurile din jur şi le aruncă spre oraş, apoi spre Podu Iloaiei şi Iaşi.

Lacul de acumulare de la Podul Iloaiei (cel existent, dar reabilitat), dacă este bine pregătit (adică să nu fie plin şi să aibă, de asemenea, un volum mare disponibil pentru stocare) pune şi el umărul la înghiţirea excesului de viitură de pe Bahluieţ.

Apoi, dacă gluma continuă să fie groasă, o nouă capcană îl aşteaptă şi pe domnul Bahlui atât înainte de Podul Iloaiei, cât şi după orăşel, unde este invitat politicos şi ingenios să-şi verse surplusul temporar de apă în două imense acumulări laterale (ca nişte buzunare amenajate pe câmp). Un “buzunar” are 120 de hectare, al doilea 265 de hectare şi, în total, pot stoca alte 13, 5 milioane de metri cubi de apă.

În fine, dacă domnului Bahlui încă i-au mai rămas mofturi în cap şi apă în exces, la intrarea în Iaşi îl aşteaptă o albie decolmatată, recalibrată, betonată şi cu parapeţii înălţaţi cât să ajute la păstrarea apei în albie.

Rolul betonării albiei tocmai acesta este – să crească substanţial viteza de scurgere a apei prin zona centrală a municipiului, chiar dacă secţiunea albiei este limitată de podurile rutiere, astfel încât să poată fi evacuată o cantitate chiar şi de 100 de metri cubi pe secundă (un Bahlui “normal” are în medie un debit de 2,8 mc/s).

Şi, uite-aşa, cât de nărăvaş ar fi Bahluiul, Iaşul nu va avea de suferit.

Până când întreg sistemul va fi gata (şi va fi în curând) se cuvine să ne uităm cu un ochi în albia Bahluiului, ca să luăm aminte că se poate întâmpla, iar cu celălalt ochi la oamenii care mai şi fac câte ceva durabil, chiar dacă au de luat şi şuturi necuvenite în fund pentru asta.

Pentru că, nu-i aşa, nici o faptă bună nu scapă nepedepsită…

Tanti Bruna este împreuna cu Nea Fane

De ieri, Tanti Bruna (cum o ştiu toţi cunoscuţii pe mama) nu mai este printre noi.

S-a mutat alături de Nea Fane, la cimitirul din Brateş, după ce s-a stins duminica dupa amiază.

Tanti Bruna, dincolo de impresia lăsată de chipul ei plăpând şi marcat de suferinţa ultimelor săptămâni, a plecat ca o învingătoare.

S-a născut acum aproape 87 de ani, la 5 octombrie 1926, aici, în satul Brateş de pe Valea Tarcăului.

A fost ultimul copil, al 13-lea din familie, destul de departe în urma celorlalţi fraţi.

La doi ani şi jumătate a rămas orfană de mamă (bunica mea, Wilhelmina Klein), iar la 14 ani fără tată (bunicul meu, Fritz Klein), ambii veniţi aici din Austria anilor 1902, la construcţia căii ferate forestiere, şi naturalizaţi ca cetăţeni români după primul război.

A fost crescută de fraţii şi surorile mai mari, până când, în ianuarie 1945, în ajunul Bobotezei, puţin după 18 ani, a fost urcată în vagoanele de vite şi dusă direct în lagăr, în URSS, la Kramatorsk-ul din Regiunea Donbass. Era foarte vinovată faţă de poporul român şi-al său frate sovietic, deoarece purta un nume şi un sânge nemţesc.

Împreună cu ea au fost deportaţi şi fraţii mai mari, Victor şi Carol Klein.

Aceştia doi au fugit din lagăr încă din primele luni, parcurcând apoi pe jos şi pe ascuns cei peste 1100 de kilometri până acasă, timp de aproape un an. Au ajuns cu bine în Brateşul natal şi au fost acceptaţi de regimul vremii să-şi continue viaţa în libertate.

Tanti Bruna a ispăşit aproape 5 ani de lagăr, cu muncă la încărcat cărbune în vagoane, reparaţii de căi ferate şi agricultură la colhoz, foamete, disciplină militară, umilinţe şi suferinţe.

În noiembrie 1949 a fost eliberată, repurtând o victorie împotriva soartei potrivnice.

I-a fost oferit un loc de muncă la exploatarea forestieră, a fost telefonistă, apoi curier, apoi “operator de resurse umane” (ţinea evidenţa salariilor) şi a ajuns contabil la sectorul de exploatare a lemnului, de unde a şi ieşit la pensie după câteva zeci de ani.

Aici l-a cunoscut, în 1952, pe tânărul Fănică, “Cârlan” cum i-a zis de cele mai multe ori, un puşti absolvent al Şcolii Comerciale din Brăila, trimis de patrie să muncească la Tarcău. Cel mai mare copil din cei şase pe care i-a avut bunicul meu Ion Cârlan, din Gropenii Brăilei, o familie atât de săracă încât strujenii de păpuşoi erau o avere cu care reuşeau să supravieţuiască peste iarnă.

S-au căsătorit în ianuarie 1954, pornind în viaţă de la un zero perfect.

Au avut la sfârşitul anului primul copil, pe Eugen, iar peste 7 ani – greşeala vieţii, pe subsemnatul.

Şi-au construit cu greu, dar cu drag, o casă frumoasă, din lemn, s-au aşezat şi au muncit o viaţă întreagă, câştigându-şi respectul comunităţii  locale, cât de mică o fi ea.

Au izbândit să-şi vadă copiii la locul lor, nepoţii mari şi împliniţi.

Acum patru ani, Nea Fane a fost răpus de metrii cubi de ţigări Carpaţi fumate o viaţă întreagă, culmea, la peste 10 ani după ce se lăsase de fumat. Cancerul nu iartă!

Tanti Bruna a intrat în acea perioadă liniştită a vieţii în care i-a mai rămas de pus în ordine un singur lucru – ultimul drum.

De aproape zece ani şi-a pregătit cu minuţiozitate acest ultim eveniment din viaţa ei.

Toate cele cuvenite pregătite, cu ordine nemţească, în şifonerul din “camera din faţă”, cu liste de inventar, instrucţiuni de utilizare, proceduri, persoane responsabile pentru fiecare pas de urmat după ultima secundă a vieţii.

Din clipa în care s-a stins, o echipă bine instruită, formată din tinere femei de încredere din sat, a săvârşit tot ceea ce era de de săvârşit, urmând cu uşurinţă un “master-plan” bine pus la punct.

Noi, urmaşii, nu am avut altceva de făcut decât să ne întrebăm, cu îngrijorare, dacă vom fi în stare, în viaţa asta nevolnică, să ne lăsăm în urma noastră atât de bine puse la punct toate treburile, încât să putem pleca cu sentimentul datoriei deplin împlinite, aşa cum a plecat Tanti Bruna.

O învingătoare.

Dumnezeu să o odihnească în pace, alături de Nea Fane, în liniştea cimitirului din Brateş, pe Valea Tarcăului, acolo unde s-a născut, de unde a fost izgonită, unde s-a întors, unde a muncit, unde a izbândit şi unde s-a stins cu discreţie la bătrâneţe.

Zece iezi cucuieti - libertatea are limite!

Cei zece iezi cucuieti de la Tarcau au implinit azi trei saptamani.
Cu ocazia asta, au primit cadou o excursie in gradina in care vor face scoala toata vara. Asa ca au primit prima lectie a democratiei - libertatea are limite!
Gardul electric nu e periculos, dar nici o fericire nu e...
Zbenguiala e totala, dar pana la gard!
Nu e greu, invatam repede...

Pe Bahlui, agale, pluteşte un plagiat la vale …

Halal de mine, sunt Întâiul Plagiator al Urbei!!

Dacă n-aţi aflat încă, luaţi de AICI şi vă luminaţi.

V-aţi săturat de râs?

Acuma hai să discutăm un pic serios.

Distinsul domn Sorin Ionescu face două confuzii în mâniosul său contraatac.

Prima confuzie este aceea între a-ţi da cu părerea şi a face.

Domnia sa consideră că l-am plagiat, la capitolul „dat cu părerea pe gratis în legătură cu Bahluiul”.

Adică acel simulacru de acţiune politică a consilierilor locali din opoziţie, când vin luna asta la primărie şi depun un „proiect” de o pagină jumate, prin care propun ca primarul să ia repede vreo sută de milioane de euro din bugetul de 50 de milioane al oraşului, şi să facă 12.000 de locuri de parcare, pe Bahlui, în Bahlui, sub Bahlui şi în vis.

După care, fuga la conferinţa de presă, pentru distrugătoarea antiteză „noi vrem să facem, io-te ce idee bună avem, primarul nu ne lasă”.

Şi ... cam gata, ăsta fu „proiectul”.

Eu nu am participat la acest concurs de frumuseţe, probă la care nu ştim exact nici acum care au fost adevăraţii plagiatori. 

Dacă daţi o căutare pe Google („Sorin Ionescu, Bahlui”) veţi găsi ... trei cetăţeni, consilieri locali, care se ciorovăiau între ei, în iulie 2008, despre cine a avut primul ideea cu parcările pe Bahlui şi care a fost mai iute de mână să o dea la presă.

Eu, în schimb, împreună cu primarul Nichita (celălalt mare plagiator de Bahlui) ne-am ocupat de lucruri mult mai banale. 

Am adunat la un loc două ministere, plus Apele Române, plus Primăria şi Consiliul Judeţean, într-un Parteneriat oficial şi concret, despre care am amintit zilele trecute pe blog.

Am coordonat câţiva ani munca adevărată a unor consultanţi profesionişti şi a unei echipe inimoase de la Direcţia de Ape Prut, pe elaborarea unor proiecte adevărate, pe sute de pagini, care au adus în final 73 de milioane de euro la Iaşi, bani europeni reprezentând o treime din toate fondurile alocate de UE cu această destinaţie pentru întreaga Românie, în întreg exerciţiul bugetar 2007 - 2013.

Sunt sigur că nu aţi observat azi această ştire de AICI.

Sunt 54 de milioane de euro care se vor investi în întreaga infrastructură naţională a Apelor Române, este abia al doilea proiect aprobat de UE după cel al Iaşului, tocmai la doi ani distanţă şi cu o sumă substanţial mai mică.

Simţiţi diferenţa, domnule Sorin Ionescu?

Nuu, nu diferenţa între sume, ci diferenţa între a-ţi da cu părerea pe o pagină jumate, într-o oră şi jumate, şi a face cu adevărat ceva concret, durabil şi consistent.

Dacă nu simţiţi această diferenţă, daţi o fugă până în Podu Roş şi uitaţi-vă în Bahlui.

Veţi vedea asta (octombrie 2012):

în loc de asta (martie 2010):

Până la coadă, dragă domnule Sorin Ionescu, hai să facem pace.

Să stabilim că ideea genială a fost a dumneavoastră, ca şi a celorlaţi doi consilieri din 2008, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi cu alte câteva zeci de mii de ieşeni care, înşiraţi de-a lungul timpului şi de-a lungul puturosului Bahlui, or fi exclamat măcar o dată „Evrika! Să fie curat!”

Să mai stabilim că noi, plagiatorii de serviciu, Nichita, Cârlan şi acoliţii lor, nu am făcut decât să îndeplinim această profeţie, e adevărat - cu oarecare întârziere, pentru care îngăduiţi să fim iertaţi...

A doua confuzie a domnului Sorin Ionescu: „Cârlan trebuie să-şi ducă «copilul de suflet» la testul ADN de paternitate. Copilul are alt tată.”

Sorin tată, dragul meu, atunci când un copil se naşte, există sigur şi un tată pe undeva.

Copilul despre care vorbesc eu s-a născut, înseamnă că i-o fi şi tatăl pe undeva.

Copilul tău, însă, e sublim dar nici nu s-a procreat, nici nu s-a născut.

El a rămas desenat pe o simplă pagină şi jumate de hârtie.

Plus imensa satisfacţie pe care ai avut-o câteva zeci de secunde, când ai povestit la presă.

Un fel de masturbare spirituală, cu public.

Hâţ – hâţ şi gaata!

Iar cine practică chestia asta nu se numeşte îndeobşte tată, ci cu totul altfel.

Târnăcoping – cum ajunge vulturul să moară slugă

A fost odată, ca niciodată, un jurnalist respectat în presa politică locală. Florin Gheţău.

Din garda veche a primilor jurnalişti de presă locală postrevoluţie, domnul Gheţău ajunsese să fie un experimentat comentator al politicii şi administraţiei locale.

Spre deosebire de jurnaliştii de rând, incapabili să producă mai mult decât şablonul de ştire standard “Popescu a zis că… / Ionescu i-a răspuns să… / la revedere pe mâine”, domnul Gheţău făcea analize politice interesante, echilibrate, avea opinii, avea concluzii, crea presă.

Pot spune că era unul dintre editorialiştii care plutea ca un vultur deasupra cetăţii şi scria credibil ceea ce-i vedea ochiul de acolo, de sus.

Îl respectam, îl aveam drept reper şi era una dintre opiniile care mă influenţau substanţial în acţiunea mea politică, pentru că chiar ţineam cont de părerea sa.

Vremurile au trecut.

După mărirea şi decăderea Jurnalului de Est, vulturul a poposit pe pământ, printre muritorii de rând, ca să nu zic de foame. Am intuit încă de pe atunci, cu o anumită compasiune născută din respect, constrângerile pe care trebuie să şi le asume uneori jurnalistul, pentru a supravieţui pe vremuri de criză, atât în branşă, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Treptat, vulturul a uitat cum e cu zborul suveran deasupra cetăţii.

Dacă te uiţi acum la el, este doar o umilă slugă.

Năpârlit şi cu piciorul în laţ, cu greu ai mai putea ghici, citindu-l, că a fost odată vultur.

Lupta pentru supravieţuire l-a transformat în categoria de vieţuitoare din presă care fac târnăcoping, tonomate triste ale intereselor simple şi directe ale stăpânului care-i plăteşte.

Poate nu acest lucru m-a surprins cu adevărat în decăderea domnului Gheţău, pentru că, la limită, poţi înţelege obiectiv orice constrângere.

Ceea ce m-a şocat cu adevărat la el este modul extrem în care a ajuns să ducă partizanatul politic de serviciu, până la limita urii pur personale la adresa ţintelor vii pe care le primeşte în fişa postului.

Oameni pe care i-a cunoscut şi cu care a fost în relaţii cordiale ajung să fie trataţi de el nu numai ostil politic, nu numai cu critici dezechilibrate, dar şi cu o anumită ură personală îndârjită şi dusă la extrem, până dincolo de limitele demnităţii.

Laţul de la picior probabil că a creat fostului vultur asemenea frustrări, încât numai îndemânarea editorialistică nu i se mai pare suficientă pentru a revărsa atâta venin cât şi-ar dori. Când răul dintr-un articol scris cu dreapta pe blogul domniei sale nu este suficient de murdar cât se cuvine, atunci intră şi mâna stângă în serviciu, cu tot felul de răutăţi neomeneşti postate pe propriul forum, la adăpostul de onoare al anonimatului, sau, mă rog, al pseudonimului.

Am fost vreme de câţiva ani ţinta vie a grupului de interese la care serveşte domnul Gheţău, grup chitit să câştige cu orice preţ controlul asupra organizaţiei de Iaşi a partidului de guvernământ din acea vreme. Nu am acceptat acest lucru şi asta m-a costat un şir lung de umilinţe, jigniri, minciuni, în fine – tot ceea ce înseamnă târnăcopingul jurnalistic de joasă speţă.

Într-un final am fost înlăturat şi am crezut că asta înseamnă şi izbăvirea de pedeapsa nedreaptă, dar pe care o înţelegeam totuşi în logica ei pragmatico – barbară, ca pe un instrument de luptă cât eram pe funcţia care-I încurca.

Nici pe departe izbăvire!

Vulturul meu a continuat să mă porcăie cu orice ocazie, de parcă într-o viaţă anterioară i-aş fi furat capra, omorât găinile sau zgâriat maşina cu cuiul pe aripă. Iraţional şi jalnic în acelaşi timp. Dar şi dureros în plan strict omenesc.

Mă întreb uneori cum s-ar uita fostul vultur în ochii celor pe care-i porcăie sistematic şi cu pasiune, dacă s-ar întâlni întâmplător pe strada, dincolo de adăpostul formal al spaţiului virtual şi abstract în care-şi plantează veninul de zi cu zi.

Poate că asta este o nedumerire nedemnă de unul care face politică de atâţia ani, ţinând cont de percepţia standard a politicianului lipsit de scrupule, dar iată că o împărtăşesc public – nu înţeleg prea bine cum se simte un om când dă ochii cu alt om, după ce l-a jignit şi umilit pe nedrept sau excesiv ani în şir.

Dar asta poate că nu e treaba mea. E doar treaba domniei sale.

E suficient să citeşti AICI, şi apoi AICI, ca să-ţi dai seama câtă patimă iraţională şi personală însoţeşte pixul domnului Gheţău în orice referire la activităţile mele. Acum două săptămâni, veneam în PSD ca să-mi păstrez, după capul său, o funcţie la care iată, deja am renunţat. Drept pentru care, azi miza a fost defapt cu totul alta. Nu am pretenţia să-i fiu nici pe plac şi nici simpatic domnului Gheţău, dar te buşeşte râsul când vezi cât efort poate face un om ca să fie penibil şi tot mai slab ca jurnalist.

Apogeul rateului profesional al domnului Gheţău a fost atins însă în campania parlamentarelor din toamnă.

Domnia sa a fost atunci, şi ca slujbaş, dar şi în plan personal, angajat deplin în campania PDL din Copou.

Din nou am putut vedea hidoasa transformare a omului jurnalist în vieţuitoarea aceea dizgraţioasă şi lipsită atât de onoare, cât şi de limite.

De data asta victima a fost Gheorghe Emacu, vinovat atât de non-cooperarea financiar - instituţională cu stăpânirea tonomatului, cât şi de faptul că era concurent politic în colegiul în care domnul Gheţău presta simpatia jurnalistica de campanie pentru un terţ.

Nu-mi pot reprima nici acum repulsia vis-à-vis de modul nedemn în care a putut aşa-zisul actual jurnalist să bălăcărească un om de mare calitate morală şi profesională, pe care probabil nici nu l-a cunoscut vreodată, dar pe care l-a transformat în obsesia sa bolnavă vreme de patru săptămâni.

Din păcate pentru domnul Gheţău, acea campanie a fost un eşec usturător, o nouă şi concretă decădere a fostului vultur. Domnul Emacu a obţinut cel mai bun scor al USL, domnul Baconschi a pierdut lamentabil în faţa Mihaelei Popa, iar domnul Gheţău a rămas nu doar cu rateul profesional în portofoliu, dar şi cu ura pe care nici acum nu şi-a vindecat-o.

Ca şi în cazul meu, Gheorghe Emacu, după o viaţă în care a fost şi este respectat necondiţionat de toţi cei care îl cunosc cât de cât, ajunge acum să fie ţinta iraţională şi perenă a unuia care nici măcar nu a discutat faţă în faţă zece minute cu dânsul.

Păcat.

Şi trist.

Au trecut vreo doi ani de când laţul de la piciorul de jurnalist al domnului Gheţău nu-i permitea să scrie despre startul lucrărilor la proiectul Bahlui mai mult decât că se teme să nu fie decât o promisiune fără acoperire, în neghioaba tradiţie românească (nu tot ce se începe se şi termină la timp şi bine) şi că acesta se pare că nici nu va primi finanţarea la care muncisem.

În toţi aceşti ani am aşteptat ziua în care fostul jurnalist, pe care l-am respectat odată, va smunci piciorul din laţ, se va elibera cât să dea o fugă până pe malul Bahluiului şi să-şi aducă aminte măcar o dată în viaţă că a fost, cândva, un vultur.

Din păcate pentru el, vulturul a ales să moară slugă.

Dumnezeu să-l ierte…. 
--------------------------------------------
P.S. Am exclus operativ din textul postat initial cateva pasaje care faceau referire la implicarea doamnei Ghetau in campania din Copou. Se prea poate sa fi facut eu acum o clasica greseala jurnalistica - sa nu verifici o informatie si din a doua sursa. Insa o recunosc si o corectez pe loc, fara sa mai am nevoie de nici o informatie complementara, pentru ca nu acesta era fondul problemei.
Cred ca, dupa ce am sters toate aceste trimiteri din text, nu s-a pierdut nimic din ceea ce am vrut sa transmit.
Regret daca am gresit si transmit scuze doamnei, care chiar nu are nici o legatura cu problema dintre noi, baietii.

Bahlui – finalul mandatului meu de patru ani

S-au împlinit, pe 10 martie, patru ani de când am lansat iniţiativa Parteneriatului pentru Bahlui, cu scopul declarat de a genera proiectele de amenajare a râului în municipiul Iaşi.

Declaraţia de intenţie fondatoare poate fi citită aici.

Îmi face mare plăcere să văd şi să afirm că ceea ce am propus în acel document – invitaţie la parteneriat am si concretizat în realitate, exact în liniile directoare pe care le indicam atunci drept posibile şi necesare.

Printr-o simbolică coincidenţă, la împlinirea celor patru ani, care seamănă cu un fel de mandat de responsabilitate publică, liber asumat şi nu încredinţat de cineva, mi-am încheiat activitatea din fruntea Autorităţii pentru Inundaţii şi Managementul Apelor şi, implicit, calitatea de coordonator al Parteneriatului pentru Bahlui.

Am ales, de curând, să urmez un nou drum în administraţia centrală, ca director de cabinet al secretarului de stat Maricel Popa, în nou înfiinţatul Departament (minister) al Energiei.

Este o provocare extrem de interesantă, prin care voi pune în sprijinul demnitarului, alături de experienţa sa managerială, toată experienţa politică acumulată de mine în cei opt ani cât am fost senator, secretar de stat sau director general în administraţia centrală. Cred că vom putea fi o echipă redutabilă de ieşeni, la rândul nostru în sprijinul unui ministru – delegat pentru Energie născut în judeţul Iaşi.

Revenind la Parteneriatul pentru Bahlui, vreau să punctez, ca să rămână scris, stadiul în care las acest proiect complex.

Aşadar, în martie 2009 am lansat iniţiativa constituirii unui Parteneriat pentru Bahlui.

După un an, în martie 2010, cu ocazia şedinţei de guvern de la Iaşi, s-a semnat documentul de angajament oficial pentru înfiinţarea Parteneriatului, între două ministere (Mediu, respectiv Dezvoltare Regională şi Turism) şi Consiliul Judeţean.

Din păcate, din considerente pur politice, la acea vreme s-a exclus Primăria municipiului Iaşi din calitatea de partener local, aceasta fiind înlocuită cu Consiliul Judeţean, deşi este vorba despre un proiect realizat în inima municipiului, în mijlocul unui pachet de alte investiţii de infrastructură urbană dezvoltate de Primărie în zonă. O eroare care va fi, cu siguranţă, corectată în perioada imediat următoare.

În cadrul Parteneriatului, avem în principal două mari proiecte de investiţii, unul pentru reamenajarea propriu-zisă a albiei râului Bahlui, pe cei 11 km în care tranzitează municipiul Iaşi, şi un altul pentru amenajarea zonei de agrement pe porţiunea de 2,5 km dintre Podul de Piatră şi Podul Tudor Vladimirescu.

Ministerul Mediului s-a angajat să realizeze, prin Apele Române, cu fonduri europene din POS Mediu, primul proiect – amenajarea albiei, lucrarea care se află acum în plină execuţie pe teren.

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului s-a angajat să finanţeze Consiliul Judeţean Iaşi, pentru a realiza ulterior, pe acelaşi amplasament, cel de-al doilea proiect – zona de agrement din centrul municipiului, adiacentă Bahluiului.

Proiectul de mediu are asigurată în prezent integral atât finanţarea cât şi toate condiţiile tehnico – juridice pentru finalizarea cu succes, termenul fiind la mijlocul acestui an.

După recepţia finală a acestui proiect, amplasamentul se va putea preda spre execuţia celui de-al doilea proiect, amenajarea zonei de agrement.

Pentru acesta, Consiliul Judeţean are deja rezolvate:

-   Hotărârea de guvern care aprobă finanţarea din bugetul de stat, prin autoritatea de turism, în cadrul programului de dezvoltare a infrastructurii turistice adresat comunităţilor locale;

-    Studiul de Fezabilitate, aprobat de plenul CJ încă din 2011;

-  Avizul favorabil al Studiului de Fezabilitate, dat de Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Turism, din subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, condiţia prealabilă pentru introducerea proiectului în lista de finanţare

Mai este nevoie de promovat un singur act normativ, o hotărâre de guvern prin care parteneriatul local să se extindă în ceea ce priveşte beneficiarii investiţiei de agrement, prin cooptarea Administraţiei Bazinale de Ape Prut – Bârlad (proprietara terenului de sub investiţie) şi a Municipiului Iaşi (proprietar al întregii infrastructuri din exteriorul parapeţilor albiei Bahluiului, zona de agrement neputând fi limitată doar în albia râului, fără acces la spaţiile exterioare amenajate complementar de Primărie).

Nu am nici o îndoială că acest act normativ va fi foarte repede iniţiat şi promovat, întrucât instituţiile implicate, începând cu Primăria Municipiului Iaşi, şi-au exprimat acordul de interes în acest sens iar toate autorităţile decidente sunt din linia politică liberală (Consiliul Judeţean, Administraţia Bazinală de Ape Prut, ministrul delegat pentru ape, ministrul economiei şi ministrul delegat pentru IMM şi turism, etc).

În condiţii normale, în maxim două luni ar trebui ca hotârârea de guvern să fie adoptată, proiectul zonei de agrement introdus la finanţare în lista de investiţii a Autorităţii Naţionale pentru Turism, prin bugetul Departamentului pentru IMM şi Turism din ministerul Economiei iar licitaţia pentru desemnarea constructorului lansată în procedură.

Asta în ideea că, imediat ce investiţia de mediu va fi finalizată (betonarea şi amenajarea albiei pe întreg tronsonul Podu de Piatră – Tudor Vladimirescu) să poată începe lucrările de amenajare a zonei de agrement.

În ceea ce mă priveşte, plec din acest proiect numai din punct de vedere juridic – nu mai am rolul oficial de coordonator al Parteneriatului pentru Bahlui, din partea Ministerului Mediului.

Voi rămâne în schimb cu sufletul în proiect şi cu ochii în patru la tot ceea ce se va întâmpla acolo în continuare, proiectul Bahlui fiind copilul meu de suflet, ajuns la majorat şi predat în deplină stare de sănătate celor care trebuie de acum înainte doar să-l finalizeze.

Mult succes pe mai departe, mandatul meu de patru ani s-a încheiat!

Nu-i de-ntâi Aprilie. E chiar el, Cucuşor!

Motto:

„Mortul, când e mort, nu mai suferă.

El nu ştie că e mort şi nu simte nimic.

Tot greul cade pe cei din jur.

Aşa e şi cu prostul...”

_____________________________________

Constipat şi când face moale, Cucuşor este un mare admirator al oglinzii.

Deseori cade în adulaţia propriei măreţii, aşa că mai sforăie câte o grozăvie pe Facebook, după care fuge înapoi la oglindă să-şi verifice încruntătura, dacă-i suficient de înspăimântătoare sau nu.

În afară de măreţ, încruntat, ratat şi constipat, Cucuşor mai este şi derutat.

Habar n-are pe unde să se mai aşeze, în complicata morişcă din PNŢDL, mai ales că şi dispoziţiile primite de la patronul lui în aventura politică sunt contradictorii.

Duminica trecută, când ruptura în PNŢDL părea că se produce rapid, comanda a fost „Primul la uşă, maarş!”

Derutat, dar hotărât, Cucuşor a şi zvârlit-o, direct de pe telefon, unde altundeva decât pe Facebook: „E timpul pentru un nou început ...”.

Apoi, ca să fim siguri că am înţeles bine unde bate, a postat fericit şi preluarea de pe-un site, care a tradus pentru necunoscători: „Cu alte cuvinte, momentul plecării din PDL e aproape.” 

Şi apoi, tot în Facebookul vieţii lui pe pământ: „Niciodata nu este prea tarziu... Prea tarziu va fi pentru cei care nu au stiut sa respecte principii si sa utilizeze oamenii la deplina lor disponibilitate. Pentru mine nu, nu m-am simtit util la nici macar o zecime din cat as putea oferi. Cand ai 250 de oameni in jur, "prea tarziu" se declina altfel.”

După două zile, când i s-a dat „La loc comanda, că rămânem în partid”, oglinda nu a mai ştiut să-i explice gingaşului derutat ce dracu să facă. Doar i-a fript o încruntătură la fel de derutată ca şi originalul.

Aşa că a mai dat vineri o tură pe la MRU, ca sâmbătă să se răţoiască cu străşnicie la Movilă - „Eu decid unde stau, când şi cu cine. Tot eu decid când plec şi de ce. Ai înţeles asta Petru Movila? Dacă da (te sfatuiesc dealtfel în sensul acesta), spune şi celorlalţi că e indicat să nu calce pe teren minat că îşi vor suporta consecinţele.”

Obosit de atâta luptă, Cucuşorul se mai aşează oleacă la hodină, unde altfel decât pe Facebook. Când colo, ce să vezi?!?

Însăşi izbăvirea – Dan Cârlan şi Ioan Nani au fost cooptaţi în conducerea PSD Iaşi!

Wow!!!

„Mă întreb cum de mai deschid gura acei apărători ai celor doi şi ce rol fundamental mai vor prin PDL cât timp e clar că apărau ceea ce nu merita apărat? Şi ce credibilitate mai vor să aibă? Sugestia mea ar fi să plece şi ceilalţi care au nostalgii sau interese. Ce ziceţi dragi colegi, vorbim despre asta la primul BPJ?”

Şi, uite-aşa, penibilul nostru Cucuşor a ajuns acolo unde i s-a comandat – e primul la uşă!

Numai că pe partea cealaltă, zgăibărând de zor să intre înapoi.

Vă rog eu, daţi-i drumul omului să intre!

Nu de alta, dar cade din nou în dizgraţie dacă-l prinde stăpânul iar falit.

Cât despre "prietenia" noastră, dragă Cucuşor, uite cum o să facem: io te şterg din listă iar tu după aceea te încrunţi la oglindă cât de tare poţi, daa?!?

Numai să nu strigi, că e degeaba. Eu nu te mai aud!

Şi ... le faci viaţa grea celor din listă!

Zi de mare sărbătoare

Azi, catolicii îşi sărbătoresc Paştele.

Să le urăm “Paşte fericit!”

Şi noi, la Tarcău,  ne bucurăm de două aniversări.

Prima este ziua de naştere a lui Florin.

La mulţi ani, Florinache!

A doua aniversare, colectivă: echipa de zece iezi născuţi week-endul trecut împlineşte o săptămână.

Pentru toate aceste motive, au primit dreptul la prima porţie de aer liber.

Ce a ieşit?

Poftiţi de vă bucuraţi şi voi:

Da

De azi începând, fac parte din structura colegială de conducere aleasă de PSD Iaşi, mai pe scurt din echipa Gheorghe Nichita.

Sunt un om care a acumulat o mare experienţă în politică şi în administraţie, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional.

După ce PNŢ-deleul m-a aruncat la gunoi, cu munca mea idiot de onestă cu tot, am vrut să dispar de tot din clubul politicii şi să-mi văd de Tarcăul meu.

M-a sunat însă, la un moment dat, un om pe care l-am lovit de multe ori în necruţătoarea competiţie politică. Mi-a propus să nu ies la pensie anticipată, din necaz, ci să-mi valorific experienţa alături de el, într-un proiect la care am visat amândoi în decursul timpului – Iaşi, Capitală Regională.

Mi-am dat seama atunci că, de multe ori, relaţia de respect pe care o stabileşti din luptă cu un adversar poate fi mai nobilă decât relaţia perversă, de aşa-zisă colegialitate, cu cei pe care i-ai făcut cu semnătura ta parlamentari sau directori şi care apoi nu vor nimic altceva decât dispariţia ta de tot, dacă se poate.

Mi-am mai dat seama atunci că nu se cade să irosesc aiurea o investiţie de peste 16 ani a alegătorilor mei din Iaşi, mulţi sau puţini cum or fi fost ei. Dacă numele meu rămâne ca părinte legitim în certificatul de naştere al SMURD-ului, al Institutului Regional de Oncologie sau al Bahluiului curat, înseamnă că încă aş mai putea da înapoi câte ceva din ceea ce datorez pe viaţă Iaşului.

M-am uitat în jur şi mi-am dat seama că, în momentul de faţă, echipa PSD Iaşi este cea mai stabilă, disciplinată şi orientată spre performanţă administrativă dintre toate echipele din piaţa politică locală.

Nu este frământată de scandaluri de corupţie la vârf.

Nu este măcinată de dispute interne, cu doi sau şapte lideri închipuiţi, care să calce totul în picioare pentru întâietate.

Nu fuge cu urnele prin sat şi are capacitatea să strângă la un loc cât mai mulţi oameni de valoare, pentru a lucra împreună proiectele importante pentru comunitate.

Sunt trecut prin toate şi nu mai am nici un fel de veleităţi de preamărire politică: le-am trăit şi înţeles pe toate. Dacă mai pot fi util câţiva ani, aleg să o fac în rândul doi, într-o echipă care chiar nu are altă ţintă decât performanţa în administraţie locală şi regională, în condiţii de muncă, disciplină şi angajament. Fără de care, politica nu ar fi decât un lung şir de sforăituri fără fond.

Mai temeinic decât oricine, ştiu ce înseamnă disciplina şi loialitatea într-o echipă care ţinteşte la performanţă. Am învăţat pe pielea mea.

Prin urmare, i-am spus DA domnului Nichita şi am pornit la un nou drum.

Cât m-or ţine puterile.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Simirad sau Nichita (II)? Parerea mea.

Cine a fost cel mai bun primar, Simirad sau Nichita?

Iată o temă de analiză şi dezbatere extrem de incitantă, mai ales pentru unul ca mine, care i-am întâlnit direct, în terenul de joc, pe ambii campioni.

Pot spune că, prin “fişa postului”, timp de peste 12 ani am avut obligaţia permanentă de a-i monitoriza, analiza, evalua şi cântări pe cei doi primari.

Le cunosc în detaliu punctele slabe, cele tari, slăbiciunile şi forţa.

Ne-am simţit unii altora colţii pe propria piele, ne-am aplicat lovituri dureroase, am colaborat mai mult sau mai puţin când a trebuit, iar într-un final, după multe războaie, am ajuns să ne respectăm ca foşti adversari şi să ne percepem obiectiv, aproape aşa cum suntem în realitate.

Cred că un răspuns pertinent la tema propusă trebuie să cuprindă cel puţin următoarele criterii de analiză:

·       Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie

·       Dimensiunea politică şi capacitatea de a fi dezirabil în jocul mare al politicii

·       Calităţile manageriale, abilitatea de a reuni şi valoriza eforturile locale, viziunea politică asupra dezvoltării Iaşului şi capacitatea de a vedea cu doi paşi în faţă

·       Realizări efective în administraţie, ce rămâne in urma lor

1)    Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie

Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că, din punct de vedere electoral, votul uninominal este, în fapt, unul eminamente politic, marcat profund de conjunctura politică a momentului, popularitatea partidului fiind una care determină în mod categoric scorul candidatului.

Cu alte cuvinte, prima condiţie pentru reuşita în alegeri uninominale este aceea de a avea sub fund un vehicul electoral performant, altminteri consumi benzină cu nemiluita şi nu ştii de ce stai pe loc.

Între 3-4-5 candidaţi intraţi în joc, oricâte calităţi şi argumente ar avea fiecare în parte, diferenţa o face în mod decisiv partidul pentru care joacă.

Exemplul USL din anul 2012 este ilustrativ.

Cu toate acestea, un primar în funcţie are, de asemenea, un avantaj excepţional în jocul electoral, notorietatea funcţiei şi inerţia afectivă a electoratului asigurându-I acestuia un capital de pornire (rezervor electoral garantat) deosebit de mare.

Cu alte cuvinte, performanţa electorală pentru candidatul la primărie se situează la intersecţia a trei factori: cota partidului care îl susţine, existenţa sau nu a calităţii de primar în funcţie şi calităţile electorale pur personale.

Constantin Simirad a apărut în jocul electoral in 1992, după dispariţia regretatului primar Emil Alexandrescu.

Alegerile parţiale de atunci nu au avut nici o taină, alta decât cine va primi investitura din partea dreptei, CDR fiind în municipiul Iaşi opţiunea clară a rebelului electorat din capitala Moldovei. Profesorul Simirad, cu limba lată moldovenească, a venit atunci în întâmpinarea aşteptărilor de schimbare din Iaşi, la aproape trei ani de la revoluţia germinată în Piaţa Unirii.

Ca primar în funcţie, după aproape patru ani, Simirad deja plecase din CDR-ul care l-a născut şi avea în buzunar toate cele trei ingrediente ale performanţei electorale maxime – primar în funcţie, orientat virulent anti-PDSR în anul de graţie 1996, anul primei răsturnări electorale majore din România, când adversarul major PDSR era în pasa cea proastă de minim electoral, plus notorietatea dobândită în primul său mandat.

Cu o concurenţă slabă din partea dreptei, Simirad a defilat, câştigând cu 71% din primul tur.

Se afla la vârful încrederii şi susţinerii în Iaşi.

În următorii patru ani mitul a început să se destrame, electoratul a început să obosească aşteptând şi realizări concrete, nu numai politică conflictuală, astfel încât găselniţa electorală a domnului Simirad a fost patriotismul regional, drept pentru care şi PAC a trecut pe tuşă, locul său fiind luat de insolitul Partid al Moldovenilor.

Eram în anul 2000, anul marii decepţii a guvernării CDR, anul în care electoratul bezmeticit din România ajungea să verse voturile masiv spre PRM, în căutarea izbăvirii spre zona naţionalistă, rebelă, anti-sistem şi cu gura mare. Minunat prilej pentru a sancţiona, la Primăria Iaşului, şi stânga şi dreapta şi Bucureştiul şi lumea întreagă, pe mâna “moldovenilor”.

A fost greu, abia din turul doi, dar până la urmă a ieşit.

În mod evident, era începutul sfârşitului, astfel încât singura problemă aflată în discuţia celor ce înţelegeau jocul a fost – cum anume se va produce sfârşitul.

Oboseala domnului Simirad a devenit evidentă la următoarea sa piruetă politică (justificată banal, prin “nevoia de fonduri pentru Iaşi”) respectiv trecerea la PSD, cu moldovenii săi cu tot, la numai câteva luni după ce câştigase primăria pe un mesaj pur politic anti-PSD.

Trăgând linie şi adunând, la capitolul politico – electoral găsim în dreptul domnului Simirad două mandate câştigate lejer, prin poziţionare în barca potrivită la momentul potrivit, plus un mandat final ciudat, câştigat la dreapta şi livrat imediat la stânga, sub strânsoarea problemelor personale faţă în faţă cu puterea.

S-a născut ca un mare opozant şi rebel de profesie după care s-a transformat treptat în amicul garantat al puterii, copiind moldoveneşte comportamentul parlamentar al grupului minorităţilor naţionale – întotdeauna cu puterea momentului. Acest lucru a devenit absolut evident şi în etapa recentă, post – primărie, când şi-a continuat periplul politic încheind un fascinant traseu de 20 de ani pe ruta CDR – PAC – Partidul Moldovenilor – PSD – Băsescu – UNPR, dintre care numai primii patru ani l-au prins în afara arcului puterii.

Punctează la popularitatea pe care a acumulat-o la un moment dat, dar pierde la capitolul consecvenţă faţă de electoratul său, nu atât prin migraţia între partide de la un mandat la altul, cât prin înşelarea pe faţă şi perpetuu a celor care te susţin prin votul lor (este cinstit să te muţi la un alt partid, la final de mandat, după care să ceri de acolo un nou vot, dar este necinstit să primeşti votul într-un loc şi apoi, imediat, să livrezi mandatul fix în partea cealaltă).

Gheorghe Nichita a început să-şi creeze profilul de notorietate publică largă în perioada 1994 – 1995, în special prin activitatea executivă în fruntea clubului de fotbal, în paralel cu funcţia de director de exploatare la RAJAC.

A fost în prima linie în anul de graţie al promovării Politehnicii prin barajul de la Braşov, în 1995, promovare care a generat o puternică satisfacţie publică locală, apoi a avut rolul decisiv în închegarea societăţii Iaşi XXI, prima formă de susţinere publică, oficială, a clubului de fotbal. Între aversiunea faţă de fotbal a lui Simirad şi interesul doar electoral al celorlale grupuri politice, Nichita a reuşit să capaciteze o primă construcţie instituţională, prin care clubul de fotbal fanion al oraşului să primească şi sprijin public, nu numai diverse şi efemere artificii private.

A preluat preşedinţia clubului, a căpătat rapid notorietate pozitivă, astfel că a şi fost “capturat” drept candidat la Primărie al PD, un vehicul electoral modest la nivelul anului 1996 în Iaşi.

După cum ştim, în 1996 rămăşiţele de la masa lui Simirad au fost modeste, PD având de împărţit 28% alături de PDSR (încă la guvernare şi cu Iliescu la Cotroceni), CDR – pe marele val al succesului din toamnă şi noi toţi ceilalţi.

Rezultatul la prima încercare a fost nesemnificativ, dar l-a adus pe Gheorghe Nichita în Consiliul Local, acolo unde a devenit una din vocile aşezate şi pragmatice, mai ales după preluarea şefiei la RAJAC. În cataloagele de note pe care le făcea constant presa locală la acea vreme, eram constant şi prin rotaţie în primii trei consilieri, eu ca rebel anti – Simirad, iar Nichita ca preşedinte al comisiei economice şi într-o poziţie mult mai constructivă.

Anul electoral 2000 l-a găsit pe Gheorghe Nichita candidând din nou la Primărie şi din nou în poziţie electorală complet nepotrivită, decontând din plin atât ieşirea în genunchi a PD-ului de la guvernare (6%) cât şi nepopularitatea funcţiei de la RAJAC, regie demonizată din plin de opinia publică, ca orice furnizor de utilităţi.

După primul tur la primărie, când au rămas în joc Simirad şi PSD (prin Traian Dobre) Nichita s-a despărţit practic de PD-ul de atunci, fiind neutralizat fără multe remuşcări în organizaţia municipală.

Drept urmare, a răspuns pozitiv propunerii senatorului Solcanu şi a trecut în PSD, aceasta fiind prima şi singura sa piruetă politică. A luat cu el din PD şi toată echipa de tineri cu care îşi formase nucleul de management la RAJAC, majoritatea dintre ei fiind şi în prezent în poziţii cheie în jurul său.

Şi-a continuat prestaţia din ce în ce mai consistentă în Consiliul Local, mărturie stând din nou clasamentele presei locale a vremii. A devenit, din poziţia de şef al comisiei economice, unul din punctele de sprijin pentru primarul Simirad, trecut între timp şi el, cu moldovenii lui, la PSD.

Treptat, a devenit tot mai clar că Nichita se pregăteşte să devină succesorul lui Simirad la Primărie, lucru care s-a întâmplat inevitabil cu jumătate de an înaintea alegerilor locale din 2004.

Din acel moment, steaua politică a lui Gheorghe Nichita şi-a schimbat substanţial strălucirea, acesta dobândind cele mai importante două resurse politice pentru câştigarea alegerilor din 2004: susţinerea unui partid foarte puternic - PSD (aflat la finalul unui ciclu de guvernare din care a ieşit cu 37%, adică fără a înregistra erodare faţă de scorul de început al legislaturii respective) plus calitatea de primar în funcţie la intrarea în alegeri.

 Acest din urmă atu a fost covârşitor de important în economia alegerilor – Nichita a fost un primar în funcţie căruia nu aveai ce să-i reproşezi în campanie (abia preluase primăria de patru luni) dar care deja arătase în acest timp o atitudine şi un tonus de care Iaşul deja uitase după 12 ani de Simirad.

Nichita a câştigat la pas Primăria, cu 47% în primul tur şi un 63% clar în cel de-al doilea, intrând astfel în primul său mandat cu legitimitate electorală deplină.

După un ciclu electoral zbuciumat, cu PSD nici la guvernare dar nici în opoziţie, timp în care a trebuit să pună în mişcare cu dificultate mecanismele inerte din regii, să facă rost cu greutate de finanţări pentru foamea uriaşă de investiţii în infrastructură şi să ţină piept presiunii opoziţiei locale aflate la putere naţională, Gheorghe Nichita a avut de susţinut cel mai dificil examen electoral din cariera sa în 2008.

Acela a fost cu adevărat momentul critic din cariera sa de primar, punctul de inflexiune în care o posibilă înfrângere echivala cu ieşirea din joc, iar o victorie, fie ea cât de grea, însemna consolidarea puterii sale politice şi administrative.

Confruntarea cu Dumitru Oprea (PDL - în momentul de vârf electoral din istoria acestuia) a început sub semnul unui avantaj mic dar destul de clar în sondajele interne pentru Oprea şi s-a încheiat peste două luni cu o victorie clară în turul doi a lui Gheorghe Nichita.

Indiferent de fabulele de prin piaţă, este indiscutabil faptul că Nichita a avut o campanie foarte puternică, o echipă electorală bine motivată şi omniprezentă, în timp ce domnul Oprea şi echipa sa au ales să se izoleze de grosul partidului, să se încredinţeze cu totul doamnei Schrotter, în încercarea naivă de a câştiga totul deodată – şi primăria şi conducerea PDL-ului şi gloria eternă.

În final Iaşul a ales să dea credit răbdării solicitate de Gheorghe Nichita (“Proiectele importante au nevoie de timp”) în detrimentul scandalului non-academic promovat mai vizibil decât programul electoral de către echipa Schrotter – Oprea.

Astfel, Nichita a câştigat nu numai cel de-al doilea mandat de primar, dar şi dreptul de a-şi duce la bun sfârşit multitudinea de proiecte pornite din primul ciclu, dar fără vizibilitate până la alegeri.

Ca un corolar al celor trei condiţii ale succesului, anul electoral 2012 a adus pentru Gheorghe Nichita o nouă aliniere a planetelor: susţinerea USL în anul său de graţie, primar în funcţie venit la alegeri cu câştig dintr-un singur tur şi avantajul clar, după două mandate, că Iaşul se află într-un proces de schimbare şi într-o dinamică imposibil de contestat.

Cu aceste argumente la bord, victoria lui Nichita a fost zdrobitoare, având cu peste 50% mai mult decât oricare alt candidat.

Trăgând linie în dreptul lui Gheorghe Nichita, vedem că are deja cel puţin tot atâtea mandate ca şi Simirad, cu diferenţa calitativă că performanţa sa electorală înregistrează o dinamică în creştere, spre deosebire de Simirad care a intrat cu greu în al treilea şi ultimul său mandat. Acest lucru pare să ne spună că nivelul de satisfacţie al comunităţii locale, măsurată după 8 ani de conducere a primăriei, denotă un avantaj clar pentru Nichita, cel puţin prin prisma votului – argumentul matematic al oricărei analize politice.

În vreme ce domnul Simirad a intrat în cel de-al treilea său mandat ciufulit, debusolat politic şi, în final, dezmoştenit prin predarea cu tot cu partid către PSD, Nichita se află la apogeul carierei sale politice, cu pretenţii întemeiate de lider regional, cu forţă necontestată în organizaţia sa de Iaşi şi cu loc în faţă în structura naţională a PSD, atuuri care îi permit să dea greutate maximă funcţiei de primar, spre deosebire de Simirad în aceeaşi etapă a primariatului său, când singura alternativă politică pe care a avut-o a fost acceptarea plecării onorabile ca ambasador în Cuba.

În fine, o ultimă şi importantă diferenţă calitativă între cei doi primari – consecvenţa în raport cu grupul politic de care au fost susţinuţi.

Despre domnul Simirad am vorbit mai sus, lucrurile sunt clare.

Gheorghe Nichita a înregistrat o singură trecere de la PD la PSD, în vremea în care ambele partide jucau pe terenul stângii social democrate, gestul său fiind forţat de către grupul politic aparţinător şi nu rezultatul unei tranzacţii în care să aibă mare lucru de oferit.

Este meritul senatorului Solcanu că a avut ochi de geambaş, luându-l în echipa PSD într-un moment de minim politic personal. Dar este meritul lui Nichita acela de a nu-şi fi trădat grupul politic care l-a susţinut să devină primar, indiferent cum a fost conjunctura politică în cei nouă ani de până acum.

Prin urmare, cariera electorală a lui Nichita este una în care a cunoscut şi starea de soldat, lipsit de resurse electorale externe majore dar şi starea de general, cu toate atuurile aferente. În ambele stări, a fost încăpăţânat şi determinat, până la urmă a câştigat, rămânând consecvent. Ceea ce, în politică, e destul de rar.

De aceea eu acord avantaj clar la acest capitol lui Gheorghe Nichita, cu atât mai mult cu cât este departe de a-şi fi încheiat perioada de vârf a carierei.

2)    Dimensiunea politică şi capacitatea de a fi dezirabil în jocul mare al politicii

Foarte greu de dat un răspuns riguros corect aici. Asta pentru că operăm într-un domeniu în care iluziile optice şi manipulările sunt instrumentele de bază.

Cine a fost un om politic mai mare, Simirad sau Nichita?

Constantin Simirad a fost întemeietor şi preşedinte de partid, s-a bătut pe burtă în fel de fel de giumbuşlucuri sau ceremonii pretenţioase cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, i-a desemnat cetăţeni de onoare ai Iaşului pe Chirac şi Kohl (chiar dacă aceştia habar n-au unde se află Iaşul) etc.

Gheorghe Nichita este doar şef de organizaţie judeţeană, este doar vicepreşedinte naţional în partid şi nu a făcut nici mai multă dar nici mai puţină paradă decât Simirad în privinţa protocoalelor înalte cu somităţile politice care au vizitat Iaşul.

După mine, cheia este într-o altă dimensiune.

Politica, şi cea mică şi cea mare, este un joc de echipă.

Un joc în care găsim cercul strâns al puterii (nivelul de influenţă, al acţionarilor proiectului politic) şi nivelurile celor acceptaţi pe aproape, din diverse raţiuni. Dacă vreţi, când cântărim calitatea vedetelor dintr-un grup politic, îi împărţim pe muşterii în stăpâni şi în invitaţi la masă.

Privind din această perspectivă, diferenţa apare clar.

Simirad a fost, în fiecare dintre grupurile pe care le-a vizitat, doar un musafir de onoare.

Tocmai pentru că a vizitat atât de multe grupuri, a fost tratat nu ca un frate ci ca un musafir de vază. Un musafir onorat cu de toate, căruia i se primesc cu atenţie solicitările, pentru că este o piesă importantă pe tabla electorală, adică în afara partidului. E avantajos să-l ai prieten, pentru că-ţi poate aduce voturi. Să te fereşti să-l ai duşman, pentru că-ţi provoacă pierderi importante pe moşia lui. Aşa că, Excelenţă, bine aţi venit! Cu ce vă servim?!?

Nichita, însă, a devenit în mod evident în ultimii ani un jucător solid în echipa restrânsă a puterii din PSD. A negociat guvernarea lângă Mircea Geoană în faţa PDL. Negociază guvernarea alături de Victor Ponta şi Liviu Dragnea în USL şi este în mod clar vârful de lance regional al PSD. Face parte din echipa care decide, inclusiv cu privire la musafirii ce merită atenţie şi tratament special, pentru că sunt utili proiectului politic.

În vreme ce Simirad mergea în vizită la Bucureşti, chiar dacă la cel mai înalt nivel al puterii, Nichita este în miezul trebii şi face parte în mod organic, natural, din structura de putere care decide lucrurile majore în PSD.

În vreme ce Simirad avea uşi deschise, Nichita are putere de decizie şi are locul lui în structură.

În vreme ce Simirad era chemat să stropească şi el cu agheazma charismei sale moldoveneşti diversele proiecte electorale pe care le slujea, Nichita este în altarul proiectului politic, dincolo de cel pur electoral.

Pentru cine cunoaşte regulile jocului, avantajul nu poate fi decât de partea lui Gheorghe Nichita.

3)    Calităţile manageriale, abilitatea de a reuni şi valoriza eforturile locale, viziunea politică asupra dezvoltării Iaşului şi capacitatea de a vedea cu doi paşi în faţă

Intrăm deja în zona în care este din ce în ce mai uşor de făcut diferenţa.

Trebuie doar să fi fost cât de cât atent sau implicat în actualitatea politică şi administrativă a oraşului în ultimii 20 de ani. Adică să nu-ţi fi luat opiniile despre unul sau altul gata preparate de prin presă ori de la bârfoteca de ocazie.

Profilul celor doi primari este fundamental diferit.

Simirad a venit pe o susţinere a intelectualităţii din oraş, fiind perceput ca unul de-al lor, conferenţiar universitar şi cu atracţie pentru activităţile culturale. Când a dat piept cu realitatea de pe pământ, ciocnirea a fost dură şi pentru unul şi pentru celălalt. Adică şi pentru domnia sa, dar şi pentru pământ, ca să zic aşa.

A creat foarte rapid dezamăgire, în primul rând chiar în echipa sa apropiată.

N-am să-i uit pe membrii marcanţi ai PAC, alături de care eram în campania parlamentarelor din 1996, cum erau împărţiţi în sufletul lor în două – pe de o parte îl adorau, ca pe liderul lor charismatic, iar pe de altă parte nici nu mai ştiau cum să-l scuze faţă de cei din jur pentru lipsa flagrantă de îndemânare managerială, de imaginaţie şi de spirit antreprenorial în conducerea uriaşei maşinării pe care o primise la comandă.

Rezultatul a fost naşterea şi propagarea unui mit care să-l facă digerabil – sărac dar cinstit.

Adică prima şi cea mai importantă calitate a sa era cinstea (nu am nici motive şi nici intenţia să contest acest aspect, aşa o fi) dar aceasta era nu numai o calitate ci şi o cauză, un acel ceva care generează disfuncţionalităţi, pentru că el nu vrea să se mânjească, el nu vrea să-I lase pe ceilalţi să se îmburghezească furând, el nu ştie să facă toate alea şi din cauza asta multe lucruri nu merg cum trebuie iar maşinăria s-a înţepenit.

Delegare de responsabilităţi? Nici vorbă! În jurul său toţi sunt nişte bandiţi, gata să fure. Prin urmare, decide numai dânsul, dar din ce în ce mai greu şi mai ezitant, iar timpul trece.

Parteneriat cu mediul de afaceri şi guvernare locală corporativă? Nici vorbă – ştim cu toţii că oamenii de afaceri sunt cei mai hulpavi duşmani ai banilor publici, aşa că mai bine nu facem nimic decât să-i vedem pe ăia îmbogăţiţi.

Management financiar adecvat şi dezvoltare locală bazată pe surse atrase, pe proiecte europene, pe finanţări bancare sau pe bonduri municipale? Nu ne vindem ţara! Decât un leu datorie la primărie, mai bine conservăm ce avem şi nu au decât să facă cei care vor veni după mine investiţii pe bani de împrumut. Timp în care ne-am uitat cu jind la Timişoara, Cluj sau Braşov cum cresc.

Deloc întâmplător, proiectul Simirad a fost prima dată abandonat chiar de electoratul său iniţial, cel de dreapta, intelectualii şi clasa de mijloc fiind primii care au înţeles că în loc de sinergie avem dezbinare, în loc de cooperare, parteneriat şi comunitate avem isterie politică, războaie cu conţinut exclusiv electoral şi o permanentă autovictimizare a Iaşului, prin statutul de Gică Contra dobândit de liderul său.

Treptat, electoratul dominant pro-Simirad a devenit cel specific de stânga (vârsta a treia şi păturile sărace) tocmai pentru că acestea au fost mai uşor de iluzionat cu argumente electorale emoţionale în locul celor pragmatic – manageriale.

Chiar şi argumentul managerial suprem invocat de susţinătorii săi (ar fi fost primul primar din ţară care a introdus veniturile extrabugetare, prin încasările din pieţe) are în spate aceeaşi tendinţă de a confisca şi sufoca tot ce mişcă în preajma primăriei, într-un război de uzură, cu tentă puternic personală dus cu societatea Compiaţa la acea vreme.

De partea cealaltă, Gheorghe Nichita a venit exact pe profilul opus profesorului Simirad – manager al primei regii locale de utilităţi pusă pe profit (RAJAC), economist, cu experienţă îndelungată în conducerea de structuri administrative pe toate nivelurile.

A ştiut să-şi apropie întotdeauna oameni de valoare, şi-a făcut permanent echipă căreia să-i delege responsabilităţi, a căutat să-şi transforme de preferinţă adversarii în parteneri (în locul războaielor inutile de uzură) şi a fost printre primii manageri de instituţii publice din Iaşi care a exersat managementul profesionist al proiectelor europene, cu asistenţă tehnică, consultanţă şi proceduri adecvate.

Dacă primarului Simirad i s-a reproşat la nesfârşit lipsa oricărei preocupări pentru atragerea de finanţări externe, primarului Nichita i se reproşează acum sistematic faptul că sunt prea multe şantiere în Iaşi, reproş prin el însuşi o măsură a eficienţei în generarea de proiecte şi în managementul financiar al acestora.

Dacă e să vorbim despre viziune şi determinare, este suficient să comparăm principiul fundamental al primarului Simirad (“mai bine nu fac nimic decât să greşesc ceva”) cu riscurile asumate până la capăt de primarul Nichita într-un proiect precum Palasul.

După opt ani de războaie interminabile cu cei care au vrut să blocheze proiectul Palas, trecut prin tribunale, campanii de presă ucigătoare, atacuri politice şi anchete de procuratură, Nichita a putut în final să taie panglica unei bucăţi din inima oraşului care vorbeşte de la sine despre asumarea de responsabilitate şi determinarea de a face.

Pot da, şi aici, un exemplu personal despre capacitatea politică a lui Gheorghe Nichita de a face diferenţa când e vorba de proiecte importante pentru Iaşi – proiectul Bahlui.

Am pornit acest proiect în primăvara anului 2010, când primarul Nichita şi PSD erau în opoziţie, preşedintele CJ Simirad şi UNPR erau la putere iar eu eram şef la PDL şi secretar de stat la mediu.

În afara proiectului finanţat de ministerul mediului (cel care se lucrează acum în albia Bahluiului) am mai lansat unul, pe ministerul turismului, pentru zona de agrement cu bărcuţe, ce va fi tot acolo.

Iniţial, beneficiarul era Primăria, aşa cum era normal în mijlocul municipiului. După câteva săptămâni, s-a decis că domnul Simirad este mai potrivit din punct de vedere politic pentru acest proiect şi s-a modificat hotărârea de guvern, s-a scos primăria şi s-a introdus Consiliul Judeţean.

Orice politician de clasa medie făcea un scandal monstru şi valorifica politico – electoral nedreptatea flagrantă. Nichita a tăcut, a înghiţit şi mi-a zis “fie cum o fi, numai să se facă, pentru că e în inima municipiului şi mă interesează mai mult să vindecăm Bahluiul decât să facem scandal politic”.

Au trecut apoi aproape doi ani şi am ajuns să începem lucrările efective în albie.

Promisesem încă din octombrie trecut (recunosc, şi cu un pic de vanitate politică) că vom porni lucrările fix în ziua de 7 martie, dorind să probăm că suntem serioşi.

Ne-am apropiat cu procedurile de data cu pricina, când aveam să constat că anumiţi prieteni din direcţia de ape şi din PDL-ul meu de Iaşi (Dumnezău să-i ierte politic, nu mai reprezintă nimic acum) puneau talpa ca nu cumva să ne ţinem de cuvânt. Asta aşa, tot din vanităţi politice.

Am ajuns ca fix în ziua de 7 martie să merg în audienţă la primarul Nichita, ca să-l rog să ne semneze la urgenţă autorizaţia de construire, fără de care nu aveam voie să băgăm escavatoarele în albie. La ora 13 aveam festivitatea la podul Metalurgiei.

Ce ar fi fost omeneşte să facă cel sabotat cu un timp în urmă pe acest proiect? Fireşte, să nu aibă cerneală în stilou decât a doua zi, cu atât mai mult cu cât mai erau şi nişte mici probleme de rezolvat.

Gheorghe Nichita a rezolvat în două ore problemele noastre, a semnat pe loc autorizaţia şi am ajuns împreună la începerea lucrărilor pe Bahlui la ora fixată. A spus doar atât la presă – susţin orice politician, indiferent de partid, care se zbate şi aduce fonduri pentru proiectele Iaşului.

Îmi amintesc apoi cum am luptat la propriu, două săptămâni încheiate, cu primarul Simirad, când am organizat primul Revelion în stradă din Iaşi – intrarea în anul 2000.

Vă amintiţi? “Cine nu vine cu noi, rămâne în mileniul doi!”.

Nu numai că primarul Simirad nu ne-a ajutat cu nimic, dar ne-a împiedicat cât a putut, a declarat Revelionul în stradă drept o manifestare pe care în străinătate o fac doar ţiganii şi imigranţii, ne-a dat autorizaţie doar în penultima zi (la presiunea uriaşă a presei locale) şi ne-a pus să plătim tot noi, câţiva privaţi nebuni, la Salubris, cheltuielile de curăţenie în Piaţa Palatului, după sărbătoare, ca şi cum făcusem botezul nepoţilor şi nu o sărbătoare cu 40.000 de ieşeni în stradă.

După trei ani, a venit Nichita primar interimar, la începutul lunii decembrie, iar unul din primele lucruri pe care le-a făcut a fost să preia la primărie, aşa cum este şi normal, organizarea anuală a revelionului în stradă.

Eu zic că asta face diferenţa, aşa că nu am nici o îndoială că aş greşi la acest capitol – avantaj clar Gheorghe Nichita.

4)    Realizări efective în administraţie - ceea ce rămâne in urma lor

Până la urmă restul lungilor consideraţii punctează doar la impresia artistică.

Acest ultim capitol, al moştenirii pe care o lasă Iaşului cei doi primari, este cel mai important pentru noi ieşenii.

Oricât de falnici, ingenioşi, puternici politic sau cumsecade or fi fost ei, primarii celor douăzeci de ani, dacă nu rămâne nimic în urmă atunci au trecut degeaba prin Palatul Roznovanu.

Destul de puţine lucruri putem arăta copiilor noştri cu degetul pe stradă, în numele primarului Simirad. Am să încerc să nu scap niciunul cât de cât important, pentru că chiar vreau să fiu cât mai obiectiv cu putinţă, contrar aparenţelor deja conturate la primele trei capitole.

După mine, cea mai importantă realizare care rămâne dupa primarul Simirad este amploarea Sărbătorilor Iaşului.

Am spus-o încă de pe vremea aceea – dacă anul ar avea doar două săptămâni, şi anume 1 – 14 octombrie, atunci Simirad ar fi fost primarul perfect.

A avut instinct şi a intuit potenţialul deosebit pe care îl au moaştele Sfintei Parascheva.

Dintr-o sărbătoare eminamente religioasă s-a născut o sărbătoare multidisciplinară a capitalei Moldovei, de la an la an mai consistentă şi mai amplă.

Sărbătorile Iaşului au fost preluate de primarul Nichita, vor fi predate şi îmbunătăţite pe mai departe de urmaşii lor şi vor rămâne o manifestare de referinţă a identităţii Iaşului.

A făcut Piaţa Naţiunii, la Universitatea de Medicină.

Atunci l-am criticat, acum spun că am greşit.

Oraşul trebuie să aibă astfel de locaţii elegante, de referinţă.

Piramida lui Dubeţ a fost tot în vremea lui, nu sunt sigur că e de bine sau de rău, dar există şi o putem arăta pe malul Bahluiului în lipsă de altceva.

A reabilitat principalele pieţe agroalimentare, la nivelul de atunci, dar a şi construit aiurea piaţa din Independenţei, celebrul “muzeu al pătrunjelului”.

Eu unul, cu oricâte eforturi aş face, nu mai găsesc lucruri semnificative care să rămână după el.

Mirajul străzilor peticite şi vopsite pe datorie în primul mandat, decontate apoi cu cvasifalimentul regiei Citadin nu se pune. O adevărată reabilitare a străzilor este ceea ce se petrece acum, ce a fost atunci e doar un paleativ. Este adevărat însă, altele erau posibilităţile la vremea aceea.

Să-i acordăm atunci domnului Simirad circumstanţa atenuantă că atunci parcă era mai greu decât acum, când avem acces la fonduri europene, deşi existau şi atunci programele Phare, fondurile de preaderare şi creditele de dezvoltare.

Lista primarului Nichita, dacă e să o coborâm la nivelul de importanţă al unei pieţe, sau sediu de regie, ar trebui să fie foarte lungă. O să încerc o ierarhie şi o simplificare.

Cel mai consistent atu al său, valoric şi ca impact, este Palasul. Acesta există, este o diferenţă uriaşă între ce a fost şi ce este acum, acoperă centrul oraşului cu atracţii turistice certe, este o emblemă în devenire a Iaşului. Nici în 50 de ani de administraţie pe filozofia Simirad nu s-ar fi realizat acest proiect. Am fi fost şi acum mândri de ştrandul nostru cu bărci vechi şi chioşcuri de tablă, săraci dar cinstiţi şi cu ţara nevândută.

Apoi, urmează o serie de proiecte majore de infrastructură care schimbă faţa oraşului definitiv:

- infrastructură rutieră (bulevardele Alexandru cel Bun, Dacia, Socola, Păcurari, Carol I) cu adevărat reabilitată. Chiar dacă ieşirea din iarnă este ca întotdeauna şi ca oriunde grea, Iaşul va rămâne după mandatele primarului Nichita un oraş circulabil, aerisit şi cochet.

- pasajul subteran de la Fundație și cel suprateran de la Octav Băncilă (aflate în curs de realizare cu fonduri europene) vor rămâne, de asemenea, beneficii majore pentru zeci de mii de ieşeni aflaţi în tranzit zilnic dintr-o parte în alta a oraşului

- pasajul subteran de la Hala Centrală (adevărat, început de Simirad) + strada Anastasie Panu

- reabilitarea şi modernizarea întregii zone centrale, începând cu bulevardul Ştefan cel Mare şi continuând cu toate străzile adiacente

- reabilitarea liniilor de tramvai, contribuţie strategică la proiectul unui viitor transport în comun ecologic, silenţios şi regulat

- peste 5.000 locuri de parcare deja realizate (insuficiente față de cele cca 100.000 mașini, dar totuși...)

- cîteva sute de locuințe noi, în parteneriat cu ANL

- stadionul (fostul „duşman de moarte” al primarului Simirad) este acum la nivelul primei ligi, modernizat, cu tabelă electronică şi cu nocturnă, o adevărată plăcere pentru microbişti, pentru că şi ei sunt ieşeni, deloc puţini

- zona de agrement Ciric (prin fonduri europene, iarăşi un proiect la care opoziţia numai că nu s-a legat de copaci, doar să-l împiedice) va fi la nivelul celor mai exigente aşteptări ale amatorilor de agrement estival, şi nu numai

- refacerea Pieței Unirii și a zonei Râpa Galbenă (dovadă de respect pentru istoria orașului)

- susținerea necondiţionată a serviciului SMURD, chiar dacă a fost un proiect iniţiat de politicieni adverşi, adică şi de subsemnatul! Spre deosebire aici de domnul Simirad, care, chiar dacă dintr-o altă postură decât cea de primar, a demolat efectiv structura rurală a SMURD – ului, doar pentru a satisface moftul unui doctoraş egoist

- Institutul Regional de Oncologie, sprijinit necondiţionat şi consistent, atât la începutul acestuia (în mandatul ministrului Ionuţ Bazac) cât şi pentru finalizare, în mandatul lui Vasile Cepoi

- regularizarea şi amenajarea Bahluiului, un proiect pentru următoarele câteva zeci de ani, şi care nu s-ar fi putut realiza dacă nu-l aveam partener onest şi dedicat

După această listă, este inutil să mai amintim de lucruri „mărunte” cum ar fi  spațiile verzi sau locurile de joacă în cartiere.

Suntem abia la începutul celui de-al treilea mandat al primarului Nichita, dar putem extrapola un pic istoria şi prezentul, ceea ce ne permite să presupunem că acesta mai are timp pentru cea mai importantă realizare strategică a Iaşului – dobândirea statutului de capitală regională a Moldovei.

Să ne înţelegem bine, despre vocaţia (dreptul) Iaşului la acest statut de capitală am vorbit cu toţii, şi eu, şi voi şi Simirad.

Acum vorbim despre politicianul care poate determina în mod decisiv şi concret acest deznodământ, ca să nu ne trezim că, dincolo de vocaţie şi îndreptăţire, capitala regiunii se stabileşte în septembrie la Suceava lui Flutur sau la Piatra Neamţ, cum glumea cineva recent.

Singurul politician din Iaşi care are forţa să determine această marcare a profitului firesc al Iaşului este primarul Gheorghe Nichita. El, ca primar al celui mai mare municipiu din Moldova, se află în pole-position pentru obţinerea nominalizării pe funcţia de guvernator regional (sau preşedinte, depinde cum se va legifera), şi tot el are ascendentul poziţiei politice de influenţă la nivel naţional în PSD, pentru a putea securiza acest drept legitim al Iaşului. Dacă va reusi, va fi cu adevărat cel mai important primar al Iaşului din ultimele zeci de ani, pentru că un astfel de câştig este pentru oraş unul definitiv, indiferent de viitoarele conjuncturi politice regionale.

Este evident că nu pot avea decât un singur răspuns la tema dezbaterii.

Între Simirad şi Nichita, opinia mea clară, bazată pe argumentele cu care v-am plictisit mai sus, este că Gheorghe Nichita se detaşează evident pentru titulatura de cel mai bun primar al Iaşului ultimilor douăzeci de ani.

Rămâne o simplă opinie personală, aşa cum orişicare dintre dumneavoastră îşi poate permite să formuleze.