Cine a fost cel mai bun primar, Simirad sau Nichita?
Iată o temă de analiză şi dezbatere extrem de incitantă, mai ales pentru unul ca mine, care i-am întâlnit direct, în terenul de joc, pe ambii campioni.
Pot spune că, prin “fişa postului”, timp de peste 12 ani am avut obligaţia permanentă de a-i monitoriza, analiza, evalua şi cântări pe cei doi primari.
Le cunosc în detaliu punctele slabe, cele tari, slăbiciunile şi forţa.
Ne-am simţit unii altora colţii pe propria piele, ne-am aplicat lovituri dureroase, am colaborat mai mult sau mai puţin când a trebuit, iar într-un final, după multe războaie, am ajuns să ne respectăm ca foşti adversari şi să ne percepem obiectiv, aproape aşa cum suntem în realitate.
Cred că un răspuns pertinent la tema propusă trebuie să cuprindă cel puţin următoarele criterii de analiză:
· Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie
· Dimensiunea politică şi capacitatea de a fi dezirabil în jocul mare al politicii
· Calităţile manageriale, abilitatea de a reuni şi valoriza eforturile locale, viziunea politică asupra dezvoltării Iaşului şi capacitatea de a vedea cu doi paşi în faţă
· Realizări efective în administraţie, ce rămâne in urma lor
1) Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie
Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că, din punct de vedere electoral, votul uninominal este, în fapt, unul eminamente politic, marcat profund de conjunctura politică a momentului, popularitatea partidului fiind una care determină în mod categoric scorul candidatului.
Cu alte cuvinte, prima condiţie pentru reuşita în alegeri uninominale este aceea de a avea sub fund un vehicul electoral performant, altminteri consumi benzină cu nemiluita şi nu ştii de ce stai pe loc.
Între 3-4-5 candidaţi intraţi în joc, oricâte calităţi şi argumente ar avea fiecare în parte, diferenţa o face în mod decisiv partidul pentru care joacă.
Exemplul USL din anul 2012 este ilustrativ.
Cu toate acestea, un primar în funcţie are, de asemenea, un avantaj excepţional în jocul electoral, notorietatea funcţiei şi inerţia afectivă a electoratului asigurându-I acestuia un capital de pornire (rezervor electoral garantat) deosebit de mare.
Cu alte cuvinte, performanţa electorală pentru candidatul la primărie se situează la intersecţia a trei factori: cota partidului care îl susţine, existenţa sau nu a calităţii de primar în funcţie şi calităţile electorale pur personale.
Constantin Simirad a apărut în jocul electoral in 1992, după dispariţia regretatului primar Emil Alexandrescu.
Alegerile parţiale de atunci nu au avut nici o taină, alta decât cine va primi investitura din partea dreptei, CDR fiind în municipiul Iaşi opţiunea clară a rebelului electorat din capitala Moldovei. Profesorul Simirad, cu limba lată moldovenească, a venit atunci în întâmpinarea aşteptărilor de schimbare din Iaşi, la aproape trei ani de la revoluţia germinată în Piaţa Unirii.
Ca primar în funcţie, după aproape patru ani, Simirad deja plecase din CDR-ul care l-a născut şi avea în buzunar toate cele trei ingrediente ale performanţei electorale maxime – primar în funcţie, orientat virulent anti-PDSR în anul de graţie 1996, anul primei răsturnări electorale majore din România, când adversarul major PDSR era în pasa cea proastă de minim electoral, plus notorietatea dobândită în primul său mandat.
Cu o concurenţă slabă din partea dreptei, Simirad a defilat, câştigând cu 71% din primul tur.
Se afla la vârful încrederii şi susţinerii în Iaşi.
În următorii patru ani mitul a început să se destrame, electoratul a început să obosească aşteptând şi realizări concrete, nu numai politică conflictuală, astfel încât găselniţa electorală a domnului Simirad a fost patriotismul regional, drept pentru care şi PAC a trecut pe tuşă, locul său fiind luat de insolitul Partid al Moldovenilor.
Eram în anul 2000, anul marii decepţii a guvernării CDR, anul în care electoratul bezmeticit din România ajungea să verse voturile masiv spre PRM, în căutarea izbăvirii spre zona naţionalistă, rebelă, anti-sistem şi cu gura mare. Minunat prilej pentru a sancţiona, la Primăria Iaşului, şi stânga şi dreapta şi Bucureştiul şi lumea întreagă, pe mâna “moldovenilor”.
A fost greu, abia din turul doi, dar până la urmă a ieşit.
În mod evident, era începutul sfârşitului, astfel încât singura problemă aflată în discuţia celor ce înţelegeau jocul a fost – cum anume se va produce sfârşitul.
Oboseala domnului Simirad a devenit evidentă la următoarea sa piruetă politică (justificată banal, prin “nevoia de fonduri pentru Iaşi”) respectiv trecerea la PSD, cu moldovenii săi cu tot, la numai câteva luni după ce câştigase primăria pe un mesaj pur politic anti-PSD.
Trăgând linie şi adunând, la capitolul politico – electoral găsim în dreptul domnului Simirad două mandate câştigate lejer, prin poziţionare în barca potrivită la momentul potrivit, plus un mandat final ciudat, câştigat la dreapta şi livrat imediat la stânga, sub strânsoarea problemelor personale faţă în faţă cu puterea.
S-a născut ca un mare opozant şi rebel de profesie după care s-a transformat treptat în amicul garantat al puterii, copiind moldoveneşte comportamentul parlamentar al grupului minorităţilor naţionale – întotdeauna cu puterea momentului. Acest lucru a devenit absolut evident şi în etapa recentă, post – primărie, când şi-a continuat periplul politic încheind un fascinant traseu de 20 de ani pe ruta CDR – PAC – Partidul Moldovenilor – PSD – Băsescu – UNPR, dintre care numai primii patru ani l-au prins în afara arcului puterii.
Punctează la popularitatea pe care a acumulat-o la un moment dat, dar pierde la capitolul consecvenţă faţă de electoratul său, nu atât prin migraţia între partide de la un mandat la altul, cât prin înşelarea pe faţă şi perpetuu a celor care te susţin prin votul lor (este cinstit să te muţi la un alt partid, la final de mandat, după care să ceri de acolo un nou vot, dar este necinstit să primeşti votul într-un loc şi apoi, imediat, să livrezi mandatul fix în partea cealaltă).
Gheorghe Nichita a început să-şi creeze profilul de notorietate publică largă în perioada 1994 – 1995, în special prin activitatea executivă în fruntea clubului de fotbal, în paralel cu funcţia de director de exploatare la RAJAC.
A fost în prima linie în anul de graţie al promovării Politehnicii prin barajul de la Braşov, în 1995, promovare care a generat o puternică satisfacţie publică locală, apoi a avut rolul decisiv în închegarea societăţii Iaşi XXI, prima formă de susţinere publică, oficială, a clubului de fotbal. Între aversiunea faţă de fotbal a lui Simirad şi interesul doar electoral al celorlale grupuri politice, Nichita a reuşit să capaciteze o primă construcţie instituţională, prin care clubul de fotbal fanion al oraşului să primească şi sprijin public, nu numai diverse şi efemere artificii private.
A preluat preşedinţia clubului, a căpătat rapid notorietate pozitivă, astfel că a şi fost “capturat” drept candidat la Primărie al PD, un vehicul electoral modest la nivelul anului 1996 în Iaşi.
După cum ştim, în 1996 rămăşiţele de la masa lui Simirad au fost modeste, PD având de împărţit 28% alături de PDSR (încă la guvernare şi cu Iliescu la Cotroceni), CDR – pe marele val al succesului din toamnă şi noi toţi ceilalţi.
Rezultatul la prima încercare a fost nesemnificativ, dar l-a adus pe Gheorghe Nichita în Consiliul Local, acolo unde a devenit una din vocile aşezate şi pragmatice, mai ales după preluarea şefiei la RAJAC. În cataloagele de note pe care le făcea constant presa locală la acea vreme, eram constant şi prin rotaţie în primii trei consilieri, eu ca rebel anti – Simirad, iar Nichita ca preşedinte al comisiei economice şi într-o poziţie mult mai constructivă.
Anul electoral 2000 l-a găsit pe Gheorghe Nichita candidând din nou la Primărie şi din nou în poziţie electorală complet nepotrivită, decontând din plin atât ieşirea în genunchi a PD-ului de la guvernare (6%) cât şi nepopularitatea funcţiei de la RAJAC, regie demonizată din plin de opinia publică, ca orice furnizor de utilităţi.
După primul tur la primărie, când au rămas în joc Simirad şi PSD (prin Traian Dobre) Nichita s-a despărţit practic de PD-ul de atunci, fiind neutralizat fără multe remuşcări în organizaţia municipală.
Drept urmare, a răspuns pozitiv propunerii senatorului Solcanu şi a trecut în PSD, aceasta fiind prima şi singura sa piruetă politică. A luat cu el din PD şi toată echipa de tineri cu care îşi formase nucleul de management la RAJAC, majoritatea dintre ei fiind şi în prezent în poziţii cheie în jurul său.
Şi-a continuat prestaţia din ce în ce mai consistentă în Consiliul Local, mărturie stând din nou clasamentele presei locale a vremii. A devenit, din poziţia de şef al comisiei economice, unul din punctele de sprijin pentru primarul Simirad, trecut între timp şi el, cu moldovenii lui, la PSD.
Treptat, a devenit tot mai clar că Nichita se pregăteşte să devină succesorul lui Simirad la Primărie, lucru care s-a întâmplat inevitabil cu jumătate de an înaintea alegerilor locale din 2004.
Din acel moment, steaua politică a lui Gheorghe Nichita şi-a schimbat substanţial strălucirea, acesta dobândind cele mai importante două resurse politice pentru câştigarea alegerilor din 2004: susţinerea unui partid foarte puternic - PSD (aflat la finalul unui ciclu de guvernare din care a ieşit cu 37%, adică fără a înregistra erodare faţă de scorul de început al legislaturii respective) plus calitatea de primar în funcţie la intrarea în alegeri.
Acest din urmă atu a fost covârşitor de important în economia alegerilor – Nichita a fost un primar în funcţie căruia nu aveai ce să-i reproşezi în campanie (abia preluase primăria de patru luni) dar care deja arătase în acest timp o atitudine şi un tonus de care Iaşul deja uitase după 12 ani de Simirad.
Nichita a câştigat la pas Primăria, cu 47% în primul tur şi un 63% clar în cel de-al doilea, intrând astfel în primul său mandat cu legitimitate electorală deplină.
După un ciclu electoral zbuciumat, cu PSD nici la guvernare dar nici în opoziţie, timp în care a trebuit să pună în mişcare cu dificultate mecanismele inerte din regii, să facă rost cu greutate de finanţări pentru foamea uriaşă de investiţii în infrastructură şi să ţină piept presiunii opoziţiei locale aflate la putere naţională, Gheorghe Nichita a avut de susţinut cel mai dificil examen electoral din cariera sa în 2008.
Acela a fost cu adevărat momentul critic din cariera sa de primar, punctul de inflexiune în care o posibilă înfrângere echivala cu ieşirea din joc, iar o victorie, fie ea cât de grea, însemna consolidarea puterii sale politice şi administrative.
Confruntarea cu Dumitru Oprea (PDL - în momentul de vârf electoral din istoria acestuia) a început sub semnul unui avantaj mic dar destul de clar în sondajele interne pentru Oprea şi s-a încheiat peste două luni cu o victorie clară în turul doi a lui Gheorghe Nichita.
Indiferent de fabulele de prin piaţă, este indiscutabil faptul că Nichita a avut o campanie foarte puternică, o echipă electorală bine motivată şi omniprezentă, în timp ce domnul Oprea şi echipa sa au ales să se izoleze de grosul partidului, să se încredinţeze cu totul doamnei Schrotter, în încercarea naivă de a câştiga totul deodată – şi primăria şi conducerea PDL-ului şi gloria eternă.
În final Iaşul a ales să dea credit răbdării solicitate de Gheorghe Nichita (“Proiectele importante au nevoie de timp”) în detrimentul scandalului non-academic promovat mai vizibil decât programul electoral de către echipa Schrotter – Oprea.
Astfel, Nichita a câştigat nu numai cel de-al doilea mandat de primar, dar şi dreptul de a-şi duce la bun sfârşit multitudinea de proiecte pornite din primul ciclu, dar fără vizibilitate până la alegeri.
Ca un corolar al celor trei condiţii ale succesului, anul electoral 2012 a adus pentru Gheorghe Nichita o nouă aliniere a planetelor: susţinerea USL în anul său de graţie, primar în funcţie venit la alegeri cu câştig dintr-un singur tur şi avantajul clar, după două mandate, că Iaşul se află într-un proces de schimbare şi într-o dinamică imposibil de contestat.
Cu aceste argumente la bord, victoria lui Nichita a fost zdrobitoare, având cu peste 50% mai mult decât oricare alt candidat.
Trăgând linie în dreptul lui Gheorghe Nichita, vedem că are deja cel puţin tot atâtea mandate ca şi Simirad, cu diferenţa calitativă că performanţa sa electorală înregistrează o dinamică în creştere, spre deosebire de Simirad care a intrat cu greu în al treilea şi ultimul său mandat. Acest lucru pare să ne spună că nivelul de satisfacţie al comunităţii locale, măsurată după 8 ani de conducere a primăriei, denotă un avantaj clar pentru Nichita, cel puţin prin prisma votului – argumentul matematic al oricărei analize politice.
În vreme ce domnul Simirad a intrat în cel de-al treilea său mandat ciufulit, debusolat politic şi, în final, dezmoştenit prin predarea cu tot cu partid către PSD, Nichita se află la apogeul carierei sale politice, cu pretenţii întemeiate de lider regional, cu forţă necontestată în organizaţia sa de Iaşi şi cu loc în faţă în structura naţională a PSD, atuuri care îi permit să dea greutate maximă funcţiei de primar, spre deosebire de Simirad în aceeaşi etapă a primariatului său, când singura alternativă politică pe care a avut-o a fost acceptarea plecării onorabile ca ambasador în Cuba.
În fine, o ultimă şi importantă diferenţă calitativă între cei doi primari – consecvenţa în raport cu grupul politic de care au fost susţinuţi.
Despre domnul Simirad am vorbit mai sus, lucrurile sunt clare.
Gheorghe Nichita a înregistrat o singură trecere de la PD la PSD, în vremea în care ambele partide jucau pe terenul stângii social democrate, gestul său fiind forţat de către grupul politic aparţinător şi nu rezultatul unei tranzacţii în care să aibă mare lucru de oferit.
Este meritul senatorului Solcanu că a avut ochi de geambaş, luându-l în echipa PSD într-un moment de minim politic personal. Dar este meritul lui Nichita acela de a nu-şi fi trădat grupul politic care l-a susţinut să devină primar, indiferent cum a fost conjunctura politică în cei nouă ani de până acum.
Prin urmare, cariera electorală a lui Nichita este una în care a cunoscut şi starea de soldat, lipsit de resurse electorale externe majore dar şi starea de general, cu toate atuurile aferente. În ambele stări, a fost încăpăţânat şi determinat, până la urmă a câştigat, rămânând consecvent. Ceea ce, în politică, e destul de rar.
De aceea eu acord avantaj clar la acest capitol lui Gheorghe Nichita, cu atât mai mult cu cât este departe de a-şi fi încheiat perioada de vârf a carierei.
2) Dimensiunea politică şi capacitatea de a fi dezirabil în jocul mare al politicii
Foarte greu de dat un răspuns riguros corect aici. Asta pentru că operăm într-un domeniu în care iluziile optice şi manipulările sunt instrumentele de bază.
Cine a fost un om politic mai mare, Simirad sau Nichita?
Constantin Simirad a fost întemeietor şi preşedinte de partid, s-a bătut pe burtă în fel de fel de giumbuşlucuri sau ceremonii pretenţioase cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, i-a desemnat cetăţeni de onoare ai Iaşului pe Chirac şi Kohl (chiar dacă aceştia habar n-au unde se află Iaşul) etc.
Gheorghe Nichita este doar şef de organizaţie judeţeană, este doar vicepreşedinte naţional în partid şi nu a făcut nici mai multă dar nici mai puţină paradă decât Simirad în privinţa protocoalelor înalte cu somităţile politice care au vizitat Iaşul.
După mine, cheia este într-o altă dimensiune.
Politica, şi cea mică şi cea mare, este un joc de echipă.
Un joc în care găsim cercul strâns al puterii (nivelul de influenţă, al acţionarilor proiectului politic) şi nivelurile celor acceptaţi pe aproape, din diverse raţiuni. Dacă vreţi, când cântărim calitatea vedetelor dintr-un grup politic, îi împărţim pe muşterii în stăpâni şi în invitaţi la masă.
Privind din această perspectivă, diferenţa apare clar.
Simirad a fost, în fiecare dintre grupurile pe care le-a vizitat, doar un musafir de onoare.
Tocmai pentru că a vizitat atât de multe grupuri, a fost tratat nu ca un frate ci ca un musafir de vază. Un musafir onorat cu de toate, căruia i se primesc cu atenţie solicitările, pentru că este o piesă importantă pe tabla electorală, adică în afara partidului. E avantajos să-l ai prieten, pentru că-ţi poate aduce voturi. Să te fereşti să-l ai duşman, pentru că-ţi provoacă pierderi importante pe moşia lui. Aşa că, Excelenţă, bine aţi venit! Cu ce vă servim?!?
Nichita, însă, a devenit în mod evident în ultimii ani un jucător solid în echipa restrânsă a puterii din PSD. A negociat guvernarea lângă Mircea Geoană în faţa PDL. Negociază guvernarea alături de Victor Ponta şi Liviu Dragnea în USL şi este în mod clar vârful de lance regional al PSD. Face parte din echipa care decide, inclusiv cu privire la musafirii ce merită atenţie şi tratament special, pentru că sunt utili proiectului politic.
În vreme ce Simirad mergea în vizită la Bucureşti, chiar dacă la cel mai înalt nivel al puterii, Nichita este în miezul trebii şi face parte în mod organic, natural, din structura de putere care decide lucrurile majore în PSD.
În vreme ce Simirad avea uşi deschise, Nichita are putere de decizie şi are locul lui în structură.
În vreme ce Simirad era chemat să stropească şi el cu agheazma charismei sale moldoveneşti diversele proiecte electorale pe care le slujea, Nichita este în altarul proiectului politic, dincolo de cel pur electoral.
Pentru cine cunoaşte regulile jocului, avantajul nu poate fi decât de partea lui Gheorghe Nichita.
3) Calităţile manageriale, abilitatea de a reuni şi valoriza eforturile locale, viziunea politică asupra dezvoltării Iaşului şi capacitatea de a vedea cu doi paşi în faţă
Intrăm deja în zona în care este din ce în ce mai uşor de făcut diferenţa.
Trebuie doar să fi fost cât de cât atent sau implicat în actualitatea politică şi administrativă a oraşului în ultimii 20 de ani. Adică să nu-ţi fi luat opiniile despre unul sau altul gata preparate de prin presă ori de la bârfoteca de ocazie.
Profilul celor doi primari este fundamental diferit.
Simirad a venit pe o susţinere a intelectualităţii din oraş, fiind perceput ca unul de-al lor, conferenţiar universitar şi cu atracţie pentru activităţile culturale. Când a dat piept cu realitatea de pe pământ, ciocnirea a fost dură şi pentru unul şi pentru celălalt. Adică şi pentru domnia sa, dar şi pentru pământ, ca să zic aşa.
A creat foarte rapid dezamăgire, în primul rând chiar în echipa sa apropiată.
N-am să-i uit pe membrii marcanţi ai PAC, alături de care eram în campania parlamentarelor din 1996, cum erau împărţiţi în sufletul lor în două – pe de o parte îl adorau, ca pe liderul lor charismatic, iar pe de altă parte nici nu mai ştiau cum să-l scuze faţă de cei din jur pentru lipsa flagrantă de îndemânare managerială, de imaginaţie şi de spirit antreprenorial în conducerea uriaşei maşinării pe care o primise la comandă.
Rezultatul a fost naşterea şi propagarea unui mit care să-l facă digerabil – sărac dar cinstit.
Adică prima şi cea mai importantă calitate a sa era cinstea (nu am nici motive şi nici intenţia să contest acest aspect, aşa o fi) dar aceasta era nu numai o calitate ci şi o cauză, un acel ceva care generează disfuncţionalităţi, pentru că el nu vrea să se mânjească, el nu vrea să-I lase pe ceilalţi să se îmburghezească furând, el nu ştie să facă toate alea şi din cauza asta multe lucruri nu merg cum trebuie iar maşinăria s-a înţepenit.
Delegare de responsabilităţi? Nici vorbă! În jurul său toţi sunt nişte bandiţi, gata să fure. Prin urmare, decide numai dânsul, dar din ce în ce mai greu şi mai ezitant, iar timpul trece.
Parteneriat cu mediul de afaceri şi guvernare locală corporativă? Nici vorbă – ştim cu toţii că oamenii de afaceri sunt cei mai hulpavi duşmani ai banilor publici, aşa că mai bine nu facem nimic decât să-i vedem pe ăia îmbogăţiţi.
Management financiar adecvat şi dezvoltare locală bazată pe surse atrase, pe proiecte europene, pe finanţări bancare sau pe bonduri municipale? Nu ne vindem ţara! Decât un leu datorie la primărie, mai bine conservăm ce avem şi nu au decât să facă cei care vor veni după mine investiţii pe bani de împrumut. Timp în care ne-am uitat cu jind la Timişoara, Cluj sau Braşov cum cresc.
Deloc întâmplător, proiectul Simirad a fost prima dată abandonat chiar de electoratul său iniţial, cel de dreapta, intelectualii şi clasa de mijloc fiind primii care au înţeles că în loc de sinergie avem dezbinare, în loc de cooperare, parteneriat şi comunitate avem isterie politică, războaie cu conţinut exclusiv electoral şi o permanentă autovictimizare a Iaşului, prin statutul de Gică Contra dobândit de liderul său.
Treptat, electoratul dominant pro-Simirad a devenit cel specific de stânga (vârsta a treia şi păturile sărace) tocmai pentru că acestea au fost mai uşor de iluzionat cu argumente electorale emoţionale în locul celor pragmatic – manageriale.
Chiar şi argumentul managerial suprem invocat de susţinătorii săi (ar fi fost primul primar din ţară care a introdus veniturile extrabugetare, prin încasările din pieţe) are în spate aceeaşi tendinţă de a confisca şi sufoca tot ce mişcă în preajma primăriei, într-un război de uzură, cu tentă puternic personală dus cu societatea Compiaţa la acea vreme.
De partea cealaltă, Gheorghe Nichita a venit exact pe profilul opus profesorului Simirad – manager al primei regii locale de utilităţi pusă pe profit (RAJAC), economist, cu experienţă îndelungată în conducerea de structuri administrative pe toate nivelurile.
A ştiut să-şi apropie întotdeauna oameni de valoare, şi-a făcut permanent echipă căreia să-i delege responsabilităţi, a căutat să-şi transforme de preferinţă adversarii în parteneri (în locul războaielor inutile de uzură) şi a fost printre primii manageri de instituţii publice din Iaşi care a exersat managementul profesionist al proiectelor europene, cu asistenţă tehnică, consultanţă şi proceduri adecvate.
Dacă primarului Simirad i s-a reproşat la nesfârşit lipsa oricărei preocupări pentru atragerea de finanţări externe, primarului Nichita i se reproşează acum sistematic faptul că sunt prea multe şantiere în Iaşi, reproş prin el însuşi o măsură a eficienţei în generarea de proiecte şi în managementul financiar al acestora.
Dacă e să vorbim despre viziune şi determinare, este suficient să comparăm principiul fundamental al primarului Simirad (“mai bine nu fac nimic decât să greşesc ceva”) cu riscurile asumate până la capăt de primarul Nichita într-un proiect precum Palasul.
După opt ani de războaie interminabile cu cei care au vrut să blocheze proiectul Palas, trecut prin tribunale, campanii de presă ucigătoare, atacuri politice şi anchete de procuratură, Nichita a putut în final să taie panglica unei bucăţi din inima oraşului care vorbeşte de la sine despre asumarea de responsabilitate şi determinarea de a face.
Pot da, şi aici, un exemplu personal despre capacitatea politică a lui Gheorghe Nichita de a face diferenţa când e vorba de proiecte importante pentru Iaşi – proiectul Bahlui.
Am pornit acest proiect în primăvara anului 2010, când primarul Nichita şi PSD erau în opoziţie, preşedintele CJ Simirad şi UNPR erau la putere iar eu eram şef la PDL şi secretar de stat la mediu.
În afara proiectului finanţat de ministerul mediului (cel care se lucrează acum în albia Bahluiului) am mai lansat unul, pe ministerul turismului, pentru zona de agrement cu bărcuţe, ce va fi tot acolo.
Iniţial, beneficiarul era Primăria, aşa cum era normal în mijlocul municipiului. După câteva săptămâni, s-a decis că domnul Simirad este mai potrivit din punct de vedere politic pentru acest proiect şi s-a modificat hotărârea de guvern, s-a scos primăria şi s-a introdus Consiliul Judeţean.
Orice politician de clasa medie făcea un scandal monstru şi valorifica politico – electoral nedreptatea flagrantă. Nichita a tăcut, a înghiţit şi mi-a zis “fie cum o fi, numai să se facă, pentru că e în inima municipiului şi mă interesează mai mult să vindecăm Bahluiul decât să facem scandal politic”.
Au trecut apoi aproape doi ani şi am ajuns să începem lucrările efective în albie.
Promisesem încă din octombrie trecut (recunosc, şi cu un pic de vanitate politică) că vom porni lucrările fix în ziua de 7 martie, dorind să probăm că suntem serioşi.
Ne-am apropiat cu procedurile de data cu pricina, când aveam să constat că anumiţi prieteni din direcţia de ape şi din PDL-ul meu de Iaşi (Dumnezău să-i ierte politic, nu mai reprezintă nimic acum) puneau talpa ca nu cumva să ne ţinem de cuvânt. Asta aşa, tot din vanităţi politice.
Am ajuns ca fix în ziua de 7 martie să merg în audienţă la primarul Nichita, ca să-l rog să ne semneze la urgenţă autorizaţia de construire, fără de care nu aveam voie să băgăm escavatoarele în albie. La ora 13 aveam festivitatea la podul Metalurgiei.
Ce ar fi fost omeneşte să facă cel sabotat cu un timp în urmă pe acest proiect? Fireşte, să nu aibă cerneală în stilou decât a doua zi, cu atât mai mult cu cât mai erau şi nişte mici probleme de rezolvat.
Gheorghe Nichita a rezolvat în două ore problemele noastre, a semnat pe loc autorizaţia şi am ajuns împreună la începerea lucrărilor pe Bahlui la ora fixată. A spus doar atât la presă – susţin orice politician, indiferent de partid, care se zbate şi aduce fonduri pentru proiectele Iaşului.
Îmi amintesc apoi cum am luptat la propriu, două săptămâni încheiate, cu primarul Simirad, când am organizat primul Revelion în stradă din Iaşi – intrarea în anul 2000.
Vă amintiţi? “Cine nu vine cu noi, rămâne în mileniul doi!”.
Nu numai că primarul Simirad nu ne-a ajutat cu nimic, dar ne-a împiedicat cât a putut, a declarat Revelionul în stradă drept o manifestare pe care în străinătate o fac doar ţiganii şi imigranţii, ne-a dat autorizaţie doar în penultima zi (la presiunea uriaşă a presei locale) şi ne-a pus să plătim tot noi, câţiva privaţi nebuni, la Salubris, cheltuielile de curăţenie în Piaţa Palatului, după sărbătoare, ca şi cum făcusem botezul nepoţilor şi nu o sărbătoare cu 40.000 de ieşeni în stradă.
După trei ani, a venit Nichita primar interimar, la începutul lunii decembrie, iar unul din primele lucruri pe care le-a făcut a fost să preia la primărie, aşa cum este şi normal, organizarea anuală a revelionului în stradă.
Eu zic că asta face diferenţa, aşa că nu am nici o îndoială că aş greşi la acest capitol – avantaj clar Gheorghe Nichita.
4) Realizări efective în administraţie - ceea ce rămâne in urma lor
Până la urmă restul lungilor consideraţii punctează doar la impresia artistică.
Acest ultim capitol, al moştenirii pe care o lasă Iaşului cei doi primari, este cel mai important pentru noi ieşenii.
Oricât de falnici, ingenioşi, puternici politic sau cumsecade or fi fost ei, primarii celor douăzeci de ani, dacă nu rămâne nimic în urmă atunci au trecut degeaba prin Palatul Roznovanu.
Destul de puţine lucruri putem arăta copiilor noştri cu degetul pe stradă, în numele primarului Simirad. Am să încerc să nu scap niciunul cât de cât important, pentru că chiar vreau să fiu cât mai obiectiv cu putinţă, contrar aparenţelor deja conturate la primele trei capitole.
După mine, cea mai importantă realizare care rămâne dupa primarul Simirad este amploarea Sărbătorilor Iaşului.
Am spus-o încă de pe vremea aceea – dacă anul ar avea doar două săptămâni, şi anume 1 – 14 octombrie, atunci Simirad ar fi fost primarul perfect.
A avut instinct şi a intuit potenţialul deosebit pe care îl au moaştele Sfintei Parascheva.
Dintr-o sărbătoare eminamente religioasă s-a născut o sărbătoare multidisciplinară a capitalei Moldovei, de la an la an mai consistentă şi mai amplă.
Sărbătorile Iaşului au fost preluate de primarul Nichita, vor fi predate şi îmbunătăţite pe mai departe de urmaşii lor şi vor rămâne o manifestare de referinţă a identităţii Iaşului.
A făcut Piaţa Naţiunii, la Universitatea de Medicină.
Atunci l-am criticat, acum spun că am greşit.
Oraşul trebuie să aibă astfel de locaţii elegante, de referinţă.
Piramida lui Dubeţ a fost tot în vremea lui, nu sunt sigur că e de bine sau de rău, dar există şi o putem arăta pe malul Bahluiului în lipsă de altceva.
A reabilitat principalele pieţe agroalimentare, la nivelul de atunci, dar a şi construit aiurea piaţa din Independenţei, celebrul “muzeu al pătrunjelului”.
Eu unul, cu oricâte eforturi aş face, nu mai găsesc lucruri semnificative care să rămână după el.
Mirajul străzilor peticite şi vopsite pe datorie în primul mandat, decontate apoi cu cvasifalimentul regiei Citadin nu se pune. O adevărată reabilitare a străzilor este ceea ce se petrece acum, ce a fost atunci e doar un paleativ. Este adevărat însă, altele erau posibilităţile la vremea aceea.
Să-i acordăm atunci domnului Simirad circumstanţa atenuantă că atunci parcă era mai greu decât acum, când avem acces la fonduri europene, deşi existau şi atunci programele Phare, fondurile de preaderare şi creditele de dezvoltare.
Lista primarului Nichita, dacă e să o coborâm la nivelul de importanţă al unei pieţe, sau sediu de regie, ar trebui să fie foarte lungă. O să încerc o ierarhie şi o simplificare.
Cel mai consistent atu al său, valoric şi ca impact, este Palasul. Acesta există, este o diferenţă uriaşă între ce a fost şi ce este acum, acoperă centrul oraşului cu atracţii turistice certe, este o emblemă în devenire a Iaşului. Nici în 50 de ani de administraţie pe filozofia Simirad nu s-ar fi realizat acest proiect. Am fi fost şi acum mândri de ştrandul nostru cu bărci vechi şi chioşcuri de tablă, săraci dar cinstiţi şi cu ţara nevândută.
Apoi, urmează o serie de proiecte majore de infrastructură care schimbă faţa oraşului definitiv:
- infrastructură rutieră (bulevardele Alexandru cel Bun, Dacia, Socola, Păcurari, Carol I) cu adevărat reabilitată. Chiar dacă ieşirea din iarnă este ca întotdeauna şi ca oriunde grea, Iaşul va rămâne după mandatele primarului Nichita un oraş circulabil, aerisit şi cochet.
- pasajul subteran de la Fundație și cel suprateran de la Octav Băncilă (aflate în curs de realizare cu fonduri europene) vor rămâne, de asemenea, beneficii majore pentru zeci de mii de ieşeni aflaţi în tranzit zilnic dintr-o parte în alta a oraşului
- pasajul subteran de la Hala Centrală (adevărat, început de Simirad) + strada Anastasie Panu
- reabilitarea şi modernizarea întregii zone centrale, începând cu bulevardul Ştefan cel Mare şi continuând cu toate străzile adiacente
- reabilitarea liniilor de tramvai, contribuţie strategică la proiectul unui viitor transport în comun ecologic, silenţios şi regulat
- peste 5.000 locuri de parcare deja realizate (insuficiente față de cele cca 100.000 mașini, dar totuși...)
- cîteva sute de locuințe noi, în parteneriat cu ANL
- stadionul (fostul „duşman de moarte” al primarului Simirad) este acum la nivelul primei ligi, modernizat, cu tabelă electronică şi cu nocturnă, o adevărată plăcere pentru microbişti, pentru că şi ei sunt ieşeni, deloc puţini
- zona de agrement Ciric (prin fonduri europene, iarăşi un proiect la care opoziţia numai că nu s-a legat de copaci, doar să-l împiedice) va fi la nivelul celor mai exigente aşteptări ale amatorilor de agrement estival, şi nu numai
- refacerea Pieței Unirii și a zonei Râpa Galbenă (dovadă de respect pentru istoria orașului)
- susținerea necondiţionată a serviciului SMURD, chiar dacă a fost un proiect iniţiat de politicieni adverşi, adică şi de subsemnatul! Spre deosebire aici de domnul Simirad, care, chiar dacă dintr-o altă postură decât cea de primar, a demolat efectiv structura rurală a SMURD – ului, doar pentru a satisface moftul unui doctoraş egoist
- Institutul Regional de Oncologie, sprijinit necondiţionat şi consistent, atât la începutul acestuia (în mandatul ministrului Ionuţ Bazac) cât şi pentru finalizare, în mandatul lui Vasile Cepoi
- regularizarea şi amenajarea Bahluiului, un proiect pentru următoarele câteva zeci de ani, şi care nu s-ar fi putut realiza dacă nu-l aveam partener onest şi dedicat
După această listă, este inutil să mai amintim de lucruri „mărunte” cum ar fi spațiile verzi sau locurile de joacă în cartiere.
Suntem abia la începutul celui de-al treilea mandat al primarului Nichita, dar putem extrapola un pic istoria şi prezentul, ceea ce ne permite să presupunem că acesta mai are timp pentru cea mai importantă realizare strategică a Iaşului – dobândirea statutului de capitală regională a Moldovei.
Să ne înţelegem bine, despre vocaţia (dreptul) Iaşului la acest statut de capitală am vorbit cu toţii, şi eu, şi voi şi Simirad.
Acum vorbim despre politicianul care poate determina în mod decisiv şi concret acest deznodământ, ca să nu ne trezim că, dincolo de vocaţie şi îndreptăţire, capitala regiunii se stabileşte în septembrie la Suceava lui Flutur sau la Piatra Neamţ, cum glumea cineva recent.
Singurul politician din Iaşi care are forţa să determine această marcare a profitului firesc al Iaşului este primarul Gheorghe Nichita. El, ca primar al celui mai mare municipiu din Moldova, se află în pole-position pentru obţinerea nominalizării pe funcţia de guvernator regional (sau preşedinte, depinde cum se va legifera), şi tot el are ascendentul poziţiei politice de influenţă la nivel naţional în PSD, pentru a putea securiza acest drept legitim al Iaşului. Dacă va reusi, va fi cu adevărat cel mai important primar al Iaşului din ultimele zeci de ani, pentru că un astfel de câştig este pentru oraş unul definitiv, indiferent de viitoarele conjuncturi politice regionale.
Este evident că nu pot avea decât un singur răspuns la tema dezbaterii.
Între Simirad şi Nichita, opinia mea clară, bazată pe argumentele cu care v-am plictisit mai sus, este că Gheorghe Nichita se detaşează evident pentru titulatura de cel mai bun primar al Iaşului ultimilor douăzeci de ani.
Rămâne o simplă opinie personală, aşa cum orişicare dintre dumneavoastră îşi poate permite să formuleze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu