Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Una dintre cele mai subiective teme de discuţie într-o organizaţie politică o reprezintă analiza activităţii unui lider sau a unei echipe de conducere.

Prin esenţă subiectivă şi volatilă, activitatea politică poate fi “tradusă” într-o mie de limbaje, fiecare după finalitatea urmărită.

Există, însă, momente speciale în viaţa organizaţiei politice, atunci când este nevoie de o evaluare cât mai obiectivă, echitabilă, imparţială şi toate părţile implicate în analiză au interesul convergent ca instrumentele de evaluare folosite să fie cât mai corecte.

Spre exemplu, în PDL se apropie Convenţia Naţională de alegeri.

Pentru pregătirea acesteia, BPN şi comisia specială de organizare, desemnată acum două săptămâni de către Consiliul Naţional de Coordonare, trebuie să stabilească norma de reprezentare a judeţelor – numărul de delegaţi pe care îl aduce fiecare judeţ la Convenţia Naţională.

Fiind în joc structura corpului electoral care va alege Preşedintele partidului şi membrii noului Birou Permanent Naţional, miza acestei norme de reprezentare este maximă.

De aceea, s-a ales drept unic criteriu de repartizare a drepturilor de vot criteriul rezultatelor electorale din ultimele patru campanii electorale – alegerile locale, parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, din perioada 2008 – 2009.

S-a făcut analiza integrată şi s-a luat decizia finală, conform statutului PDL.

Aşadar, acum este lege.

Şi unde-i lege, nu-i tocmeală!

Potrivit acestei evaluări, Organizaţia Judeţeană PDL Iaşi ocupă locul 13 la nivel naţional, în rândul celor 47 de organizaţii judeţene şi de sector, pe baza rezultatelor electorale.

Adică exact linia de demarcaţie a primei treimi de clasament.

La numărul total de delegaţi (cei pentru rezultate electorale, plus delegaţii de drept, pe baza funcţiilor deţinute) Iaşul ocupă locul 11 din 47 – în primul sfert al clasamentului.

Nu este nici o urmă de îndoială faptul că aceasta este cea mai obiectivă evaluare a activităţii politice a echipei pe care am condus-o în perioada 2005 – 2010, evaluare pe baza căreia Organizaţia de Iaşi primeşte acum locuri în faţă la masa puterii de decizie în Convenţia Naţională.

Prilej să mulţumesc încă o dată colegilor care mi-au fost aproape în acea perioadă şi care sunt parte dreaptă la această satisfacţie a datoriei împlinite.

Paradoxurile democraţiei interne – mita şi candidatura.

Pe vremea lui Ceauşescu circula o butadă numită “Paradoxurile comunismului”:

• Producţia agricolă a patriei este cea mai mare din istorie;


• Cu toate acestea, galantarele din magazine sunt goale;


• Cu toate acestea, frigiderele şi cămările sunt pline;


• Cu toate acestea, românii stau ore-n şir la coadă.

Citesc în diagonală presa locală şi opiniile de pe net, după anunţul pe care l-am făcut cu trei zile în urmă, privind revenirea mea la partid cu o posibilă candidatură.

Şi văd unele “paradoxuri ale democraţiei interne”:

• Revenirea mea îi lasă rece (sau reci?) pe mulţi oameni importanţi.


• Cu toată indiferenţa rece, ei mă atacă fierbinte din toate poziţiile.


• Cu toate că mă atacă fierbinte, faptul că mi-am anunţat decent colegii de partid că mă întorc este apreciat drept o manieră greşită de a încerca să candidez.


• Trăim în organizaţie vremuri noi, de democraţie internă, şi nu ca acelea în care dânşii au primit acces la funcţii de vârf, vremuri în care este normal să candideze cât mai mulţi dintre colegi, dar nu este în regulă ca eu să încerc a candida, pentru că eu pierd întotdeauna, dar candidatura mea este un mare pericol pentru organizaţie, care între timp a fost reconstruită din temelii, deci nu-mi mai este apropiată.

Cea mai spectaculoasă redută de carton de după care cetatea se apără de propriul cetăţean este statutul meu de funcţionar public.

Am avut grijă să anunţ din prima că mi-am luat toate măsurile instituţionale pentru a nu amesteca politica şi funcţia publică.

Adică voi face politică la Iaşi, în această campanie internă, exclusiv în zile libere.

M-a distrat logica impecabilă pe blogul unui distins intelectual, care cugetă aşa: “dacă un funcţionar public ia mită în zi de concediu sau după ora 16, acesta este funcţionar public sau persoană privată?!”

Hai să o clarificăm.

Mai întâi cu partidul, că asta ustură.

Statutul funcţionarului public permite acestuia calitatea de membru de partid (cu toate drepturile aferente) dar interzice “exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor politice, în exercitarea atribuțiilor ce le revin prin funcţia publică”.

Totodată, funcţionarul public nu poate ocupa funcţii de conducere în partid.

Aşadar, câtă vreme sunt funcţionar public, am dreptul să activez la partid, cu două restricţii – să nu deţin funcţii de conducere în partid iar în exerciţiul funcţiei publice (la ghişeu, la birou, în timpul serviciului sau în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu de orice fel) să nu dau expresie preferinţelor politice.

Evident, când sunt în concediu nu pot fi în exerciţiul funcţiei publice, pentru simplul motiv administrativ că am delegat automat atributiile mele persoanei îndreptăţite din spatele meu.

Când sunt în timpul liber, acasă cu familia, la partid cu colegii, sau pe malul Bahluiului la o bere cu prietenii, nu sunt funcţionar public, ci cetăţean cu drepturi garantate de constituţie şi de legile ţării, inclusiv dreptul la opinie politică.

Când sunt, în schimb, pe malul Bahluiului inspectând lucrările de regularizare, sunt în exerciţiul atribuţiilor funcţiei publice şi ferească-mă Dumnezeu să schiţez cel mai mic gest politic. Nici măcar pe acela de a aprecia în vreun fel atitudinea politicienilor locali care au încercat să blocheze proiectul.

Când voi candida la o funcţie de conducere în partid, indiferent de nivel, voi fi asumat implicit consecinţa că a câştiga înseamnă intrarea în stare de incompatibilitate între funcţia politică şi funcţia publică.

Situaţie în care, potrivit legii, am la dispoziţie 15 zile după validarea funcţiei politice nou câştigate, pentru a înlătura incompatibilitatea, prin renunţarea la una din funcţii.

Cine mă cunoaşte, îşi poate uşor imagina că am luat în calcul acest aspect şi, dacă voi decide să candidez la partid, voi fi pregătit şi să ies din incompatibilitate.

Fără reţineri.

Acuma, la desert, despre luarea de mită în timpul liber.

De esenţa mitei este legătura intrinsecă cu funcţia publică – mita se dă şi se ia exclusiv cu scopul de a influenţa modul în care funcţionarul public îşi exercită atribuţiile funcţiei publice.

Prin urmare, distinse domn, indiferent la ce oră serveşte mita, primitorul nu o poate face decât ca funcţionar public.

La fel cum garanteaza condiţionat dreptul la opinie politica, Constituţia condamnă necondiţionat mita. Mai de-a dreptul spus – eu am dreptul constitutional să activez şi să candidez la partid, nimeni nu are dreptul să ia mită.

Şi nu-i nici un paradox în asta …

Vin la Partid !

Astăzi se împlinesc exact 10 luni de când conducerea aleasă a Organizaţiei Judeţene PDL Iaşi – BPJ, a fost înlocuită cu o structură interimară (CODA – Comisia pentru Organizarea şi Desfăşurarea Alegerilor).

Scopurile declarate al acestei mişcări au fost:

· crearea condiţiilor echitabile pentru competiţia internă (în ipoteza că şefii BPJ ar putea avea instrumente pentru a-şi favoriza propria candidatură);

· desfăşurarea alegerilor de jos în sus în structurile de bază ale partidului fără tentaţia teoretică de a se păstra structuri vechi şi posibil neperformante, doar pentru că ar fi apropiate de vechea conducere;

· deschiderea şi împrospătarea partidului prin atragerea de personalităţi de anvergură, în ipoteza că o conducere stabilă de şase ani poate ar fi reticentă la nou veniţi.

· oferta implicită către grupul parlamentar al organizaţiei (care are ponderea decisivă în CODA) de a administra conducerea organizaţiei pe perioada interimatului şi de a-şi găsi prin asta propria unitate, coerenţă şi forţă, dacă cumva acestea nu ar fi fost posibile din cauza conducerii în funcţie.

Am înţeles şi am respectat întru totul nevoia partidului de a lăsa structura interimară să lucreze nestingherită la atingerea obiectivelor sale.

Am plecat practic într-un exil autoimpus, departe de Iaşi şi de colegii lângă care am muncit în şase ani şi opt campanii electorale, pentru a nu avea nici cea mai mică influenţă în tot ceea ce se va face în organizaţie.

Acum, timpul de joc s-a epuizat şi se intră în linia dreaptă a deciziilor care vor marca soarta organizaţiei pentru următorii patru ani, prin alegerea structurilor de conducere la nivelul colegiilor, municipiului şi judeţului Iaşi.

Cvasitotaliotatea structurilor de la rădăcina partidului s-au regenerat, astfel încât prezenţa mea printre colegii vechi sau noi nu mai poate influenţa în nici un fel configuraţia corpului electoral intern.

De aici înainte, am tot dreptul legitim şi statutar, în campanie internă fiind, să pot influenţa, cât pot eu, intenţiile şi opţiunile poporului pedelist ieşean, spre ceea ce eu voi considera a fi opţiunea potrivită pentru structurile de conducere ale organizaţiei.

Am acest drept inclusiv din perspectiva faptului că port încă responsabilitatea votului primit ca ultim preşedinte ales al organizaţiei, responsabilitate pe care numai viitorul Consiliu de Coordonare Judeţean mi-o va putea descărca, tot prin vot, pe baza raportului de activitate şi prin alegerea următorului preşedinte legitim al organizaţiei judeţene.

Sunt aşadar îndreptăţit şi obligat să particip, intens şi hotărât, la conturarea unui curent unitar şi detaşat majoritar, care să se impună la conducerea organizaţiei judeţene, pe baza principiilor şi valorilor pe care le-am respectat în toţi aceşti ani.

Constat că cel puţin un obiectiv al CODA nu a fost atins – unitatea, coerenţa şi forţa grupului parlamentar, în condiţiile în care există în prezent cel puţin patru candidaturi enunţate dintre cei şapte colegi parlamentari.

Prin urmare, nu Dan Cârlan a fost piedica în calea unităţii şi coerenţei grupului ci, probabil, alte cauze, care nu fac obiectul acestei postări.

Din acest punct de pornire, voi face ceea ce am ştiut eu mai bine să fac în anii din fruntea organizaţiei – munca de apropiere între colegi, de conciliere şi de toleranţă reciprocă.

Ard de nerăbdare să cunosc personalităţile marcante venite în organizaţie în ultimul an, să discut cu dânşii şi să le cunosc opinia.

Voi discuta în zilele şi săptămânile următoare cu toţi colegii care pot şi trebuie să contribuie la unitatea reală a organizaţiei – parlamentari, primari, aleşi locali, directori din administraţia publică, şefi de organizaţii interne şi organizaţii locale, precum şi, mai ales, cu membrii fără funcţii deosebite, dar cu multă muncă în spate.

Vom contura şi vom propune împreună partidului un proiect politic integrat al organizaţiei (municipiu – judeţ) care să ofere şanse optime pentru bătălia electorală a alegerilor locale de anul viitor.

Din acest punct de vedere, convingerea mea este aceea că trebuie să acordăm responsabilitate, autonomie şi încredere deplină celor două structuri politice (municipiu şi judeţ) pe obiective distincte şi asumate de fiecare echipă în parte.

Următoarele două săptămâni mi le voi dedica acestei munci de comunicare, consultare şi construcţie, după care voi pune concluziile mele în faţa colegilor din partid şi le voi cere susţinerea politică a proiectului.

De asemenea, voi prezenta pe larg propunerile mele conducerii naţionale a partidului, partener legitim şi important în orice construcţie politică de acest fel.

În ceea ce mă priveşte, personal, nu am nici o ţintă pentru ocuparea unei funcţii anume, dar nici nu voi ezita să candidez pe orice poziţie, dacă altfel nu aş putea să ating obiectivele pe care mi le-am propus.

Mi-am luat toate măsurile pentru perioada următoare, în acord cu conducerea ministerului meu, pentru a nu amesteca lucrurile şi a respecta statutul funcţionarului public – nici o acţiune politică la Iaşi nu o voi derula decât în zile libere sau de concediu, cu o separaţiune clară între activităţile de serviciu şi acţiunile politice.

Cei şapte ani de acasă

Azi este 9 martie.

Împlinesc şapte ani din ziua în care am primit, în BPN, de la Traian Băsescu, carnetul de membru PD.

Mă întreabă apropiaţii la ce categorie m-oi fi încadrând în partid – vechi, nou, reformat, reformator sau aşa-şi-aşa?

Eu zic altfel, şi anume că niciuna.

Sunt doar un coleg ce are cei şapte ani de acasă, atribut care lipseşte cu desăvârşire multora dintre epigonii vremurilor actuale…

Ne tinem de cuvant.

Parteneriatul pentru Bahlui - un proiect care se tine de cuvant.
Ieri a fost luni 7 martie 2011.
Si, asa cum am promis in noiembrie anul trecut, lucrarile efective pe Bahlui au inceput.
Restul e can-can ...

Bahluiul - un proiect care se tine de cuvant

Pe 10 martie 2009, la exact două luni după numirea mea în funcţia de secretar de stat la Ministerul Mediului, lansam propunerea – proiect a unui Parteneriat pentru Bahlui.

Nici nu mai vreau să-mi amintesc toate ironiile, înjurăturile şi fliturile primite pe această temă, ca semn al neîncrederii în proiect şi în promisiunea implicită pe care o făceam atunci.

A trecut timpul, am strâns din dinţi împreună cu o echipă de oameni inimoşi, iar cu sprijinul acelor ieşeni care chiar vor să se întâmple lucruri majore în oraşul nostru, am împins proiectul înainte.

S-au făcut evaluări, studii şi masterplanuri.

S-au realizat şi aprobat metri cubi de documentaţii.

S-au promovat acte de decizie la nivelul Direcţiei de Ape Prut, al Administraţiei Naţionale Apele Române, al Ministerului Mediului şi al Guvernului.

S-a negociat şi armonizat proiectul cu Comisia Europeană, principalul finanţator, şi cu experţii internaţionali ai Jaspers – garanţii fezabilităţii proiectului în faţa CE.

S-au parcurs licitaţii şi s-au încheiat contractele de proiectare şi execuţie.

S-au obţinut puzderie de avize şi acorduri pentru începerea investiţiei.

Am intrat acum pe ultima linie dreaptă.

Pe 7 martie, aşa cum am promis, adică exact în săptămâna în care se împlinesc doi ani de la lansarea propunerii de proiect privind Parteneriatul pentru Bahlui, vom începe lucrul efectiv în şantier, în albia Bahluiului, în centrul Iaşului.

Prima etapă a proiectării contractate în noiembrie s-a încheiat, iar ieri s-a depus la Primărie dosarul cuprinzând documentaţia pentru autorizaţia de construire.

Ne întâlnim aşadar peste 5 săptămâni, luni 7 martie 2011, în albia Bahluiului, pentru a vedea excavatoarele muşcând cu poftă din noroiul care i-a dat şi numele şi renumele.

Şi pentru a marca împreună un atribut al acestui proiect – se ţine de cuvânt!

Până atunci, începând cu 1 februarie, unul dintre oamenii dedicaţi cu tot sufletul proiectului Bahlui – prof. univ. Dorina Isopescu - va trece în poziţia de coordonare directă şi nemijlocită a implementării acestuia, ţinând cont de complexitatea operaţiunilor ce se vor desfăşura odată cu începerea lucrărilor.

Ochii care nu se vad, se uita.

La prima vedere, această postare poate părea un răspuns la chifla asta.

Nici vorbă.

Domnul autor, care-şi spune între altele “jurnalist” şi se ascunde cu bărbăţie sub fusta pseudonimului feminin, nu merită vreun răspuns, pentru simplul motiv că nu mi-a adresat nici o întrebare.

A scrie măgării cu semnul întrebării la coadă nu înseamnă întrebare, cel puţin în comunitatea jurnalistică.

Întrebare este doar aceea făurită înaintea operei jurnalistice, cu sau fără bună credinţă.

Întrebarea cuprinsă în însăşi măreaţa operă, în afară că e doar retorică mai e şi postumă, precum un epitaf.

Iar atunci, măreaţa operă jurnalistică nu mai este operă ci doar rafală de tonomat.

……………………..

Aşadar, postarea mea de azi are două grupuri de adresanţi.

Primul adresant este grupul celor care au avut şi mai au încredere în mine.

Poate se întreabă dacă am curaj să mă uit în ochii lor, apropo de chifla de mai sus.

Categoric da, asta şi fac acum.

În 2006, o tânără familie din Iaşi avea un pui de magazin în Iulius Mall, unde vindeau textile.

Pentru că pur şi simplu nu le mai mergea, au decis să vândă şi să plece.

Alina mea a crezut că un magazin în strălucirea Mall-ului este un câine cu covrigi în coadă.

Pentru că nu m-a crezut pe mine, am lăsat-o să se convingă singurică, aceasta fiind o lecţie mult mai trainică decât dădăceala boşorogului.

Aşadar, firmuliţa studenţească a Alinei, cu un pic de ajutor financiar de la tata, a cumpărat conţinutul magazinului (rafturi, casa de marcaj şi cârpe – câteva mii de euro) plus dreptul de a continua contractul de închiriere al vechiului proprietar, fix în condiţiile avute de acesta.

Aici este prima observaţie – “am primit” un spaţiu, dar nu de la Dascălu sau de la bunica lu’ Palas, ci am preluat un contract de închiriere de la un chiriaş bucuros să scape de belea.

A urmat senzaţionala afacere, în care (aşa cum rezultă chiar din opera domnului cu fustă) Alina vindea cârpe de vreo 7 mii de lei pe lună.

Timp în care jumătate din bani plecau pe chirie, iar din cealaltă jumătate trebuiau acoperite salarii, servicii, cumpărare de cârpe ca să ai ce vinde şi o linie roşie la coadă. Linie sub care scria întotdeauna “minus”.

Aici este a doua observaţie, şi ultima – cât de bleg trebuie să fi fost şeful PDL Iaşi, dacă pentru megaproiectul Palas şi-a tras drept şpagă închirierea unui spaţiu … cu dreptul de a-i plăti proprietarului jumătate din vânzările prăvăliei de 6 pe 7 m (sau or fi fost 7 pe 6 m?!?).

Mi-e jenă.

Alina a rezistat un an, şi-a făcut botezul nesomnului ca mic întreprinzător, după care la fel de obosită ca şi predecesorii ei, a vândut cu cât a luat şi a închis prăvălia. Singura tranzacţie profitabilă din toată povestea – 800 de lei rămaşi sub linie!

End of first story.

………………………..

A doua poveste este mult mai interesantă pentru un ochi fin.

Este pour les connaisseurs.

Şi sună ca o întrebare retorică – dragii mei, oare de ce s-or fi apucat, la ceas aşa de târziu, cucii şi cucuvelele să scormonească în cârpele de-acu 5 ani ale Alinei mele, tocmai pe la registrul comerţului, să lingă foaie după foaie, doar – doar o ieşi ceva?

Buună întrebare!

În timp ce le chien bien dormant a la Tarcău, alţii n-au somn pe la Iaşi de grija lui.

Oare ce angoase le tulbură liniştea?

Ce măreţe fapte de arme se mai pregătesc să înfăptuiască şi le stă chienu-n drum?

Cred că încep să înţeleg …

Este numai … dorul, dorul fierbinte şi arzător.

Ochii care nu se văd, se uită.

Şi la stânga, şi la dreapta şi în spate.

Numai în faţă nu, din păcate.

Si le chien dormant, laissez-lui dormir!

A trecut mai bine de jumătate de an de când am plecat din fruntea organizaţiei PDL Iaşi.

Am pretenţia că am făcut acest pas cu demnitate, în discreţie şi protejând la maximum imaginea partidului.

Am luat totul în mine.

Cred că nu-şi închipuie cineva să fi fost foarte simplu pentru sufletul meu, ca şi pentru mulţi colegi care mi-au fost cu onestitate aproape în cei aproape şase ani.

Dar am înţeles, acceptând asta şi în străfundurile mele, că partidul doreşte să încerce şi alt drum la Iaşi, măcar pentru a da satisfacţie grupului de parlamentari, nerabdatori să preia cât mai curând puterea totală în organizaţie.

Puteam foarte bine să trec „în opoziţie internă” şi să fac acel joc distructiv pe care mi l-au aplicat şi mie alţii, cu vârf şi îndesat.

Nu am făcut-o.

Am ales să nu las loc la nici un fel de ambiguităţi, aşa că, după alte trei luni, am optat definitiv pentru cariera de funcţionar public guvernamental, ieşind practic din politică.

Mai mult decât atât, mi-am impus să dispar aproape total şi fizic din Iaşi, lăsând noua echipă de conducere a se fi aşezat la butoane fără nici un deranj, fie şi închipuit, din partea mea.

Aşa se face că aţi putut vedea alături de mine, pe blog, cum este primăvara la Tarcău, cum vine vara la Tarcău, cum trece vara la Tarcău, cum se instalează toamna la Tarcău şi cum se aşează prima zăpadă peste satul meu.

Subliminal, toţi cei interesaţi ar fi trebuit să primească mesajul refugiului meu plin de bunăvoinţă, menit să lase partidului liniştea necesară schimbării.

Cu preţul disconfortului meu personal, generat de distanţa faţă de casă, faţă de mare parte a familiei, faţă de prieteni şi, de ce nu, faţă de acei colegi din partid care şi acum mai speră că nu am făcut acest pas definitiv.

Nu-mi pot ascunde dezamăgirea să constat că, în tot acest timp, în locul unei adevărate explozii de efervescenţă politică a organizaţiei (scăpată, nu-i aşa, de „factorul de blocaj”) cea mai persistentă preocupare a noului leadership, în afara canibalismului intern, a rămas stereotipul lamentărilor şi imputaţiilor legate de Dan Cârlan.

Un adevărat blocaj psihic colectiv, în care inspiraţia prezentului şi proiecţia viitorului sunt substituite de obsesia complexului faţă de trecut.

..................................................................

Cu siguranţă că nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu apărea, în aceste zile, un nou episod din acest serial.

Şi, de data asta, chiar sunt obligat să mă apăr!

O anumită scrisoare anonimă a circulat recent pe mailurile presei, cu ţintă la una din persoanele din fruntea organizaţiei.

Mă lasă rece şi conţinutul şi scopul şi finalitatea acesteia.

Mă irită la maxim, în schimb, încercarea grăbită a unora de a mă implica în acest nou episod de canibalism intern, ba încă şi cu conotaţii relative la închipuite planuri de revenire în frunte pe care le-aş avea.

Fie prin „bârfe” pe canale publice partizane unora din pretendenţii la preşedinţia organizaţiei, fie prin discuţii private, dar bine direcţionate pentru a crea percepţii solide în partid, se acreditează insistent teza că „sigur e Dan Cârlan în spate, numai el putea să aibă o aşa elaborată argumentaţie juridică, plus că e interesat să bage dihonia în partid”.

Am obţinut e-mailul cu pricina încercând şi eu să înţeleg cine este autorul.

Adresa de expediţie, ca şi urmele electronice ataşate mesajului, nu mă ajută, cel puţin pe mine. Poate „alţii” au mijloace mai perfecţionate de a identifica ID-uri şi alte asemenea.

Scrisoarea propriu-zisă însă (fişierul word) trădează cu sublimă eleganţă urma autorului documentului: amprenta digitală a computerului pe care a fost scrisă anonima. Documentul a fost scris pe un computer al cărui sistem de operare a fost botezat la instalare „PHT”. Orice alt document scris pe acest computer poartă în „properties” aceeaşi amprentă a autorului.

Nu am găsit încă prin arhiva mea un document cu aceeaşi amprentă, dar mai caut.

Cer şi ajutorul colegilor mei din partid, sau oricărui alt internaut norocos, să căutăm indiciul „PHT” prin propriile calculatoare, pe fişiere primite de aiurea.

E simplu – facem clic dreapta pe iconiţa oricărui fişier word arhivat în calculator, apoi căutăm în properties/details. In dreptul câmpului „Author” este indicată amprenta digitala a sistemului de operare de pe computerul care a creat documentul – numele cu care şi l-a botezat proprietarul la instalare.

Fireşte că veţi căuta doar printre fişierele primite de la terţi şi nu în toate cele compuse de dv, întrucât acestea din urmă poartă întotdeauna propria dv amprentă digitală.

Dacă găsiţi ceva, cotcodăciţi, că faceţi o faptă bună!

...........................................................

Francezii au o vorbă: „si le chien dormant, laissez lui dormir!”.

În adaptare românească, „nu sâcâi câinele care doarme, că poate face urât!”.

Le recomand călduros prietenilor mei să aprecieze frumuseţile Tarcăului şi să mă lase să dorm.

E mai bine pentru toată lumea!

Prima zapada la Tarcau

Enigmatic si cuminte.

A murit Adrian Păunescu.

Un spirit puternic.

Am fost colegi de Senat patru ani.

Şi a fost printre puţinii senatori din PSD faţă de care, pur şi simplu, nu am putut simţi acea idioată percepţie de “bad man din oficiu”, la care te obligă apartenenţa politică.

Probabil pentru că l-am venerat în adolescenţă şi tinereţe.

Tot aşa cum l-am urât prosteşte mai târziu, când m-am lasat manipulat de toate atacurile murdare pe care sunt datori să le trăiască oamenii puternici.

Şi tot aşa cum am ajuns să-i recunosc din nou valoarea, când maturitatea mi-a dat de înţeles că spiritul său este mult deasupra noastră.

Aşadar, am fost colegi de Senat, iertată fie-mi impoliteţea de a mă pretinde coleg lui.

……………………….

Una dintre cele mai greţoase secţiuni din agenda Senatului se petrece lunea şi se numeşte “declaraţii politice”.

Luni, de la trei la patru jumate.

Acolo unde, după ce roboţeii politici scriu cu o săptămână înainte tot felul de inepţii savante, le citesc apoi plini de morgă în plen.

În prezenţa altor 15 – 20 de colegi, veniţi pentru nimic altceva decât să-şi aştepte rândul să citească cutremurătoarele lor declaraţii politice.

Şi în prezenţa camerelor de luat vederi, atârnate singurele pe trepied, în timp ce până şi operatorii sunt plecaţi plictisiţi la cafea.

După care, statistica de pe site va marca o nouă realizare majoră a mandatului de ales al poporului, din categoria “n-sprezece declaraţii politice în plen, etc, etc …”

Ei bine, din două în două săptămâni, absolut întotdeauna la final, ieşea la tribună Adrian Păunescu.

Inutil să spun că fără nici un text scris sau alte asemenea.

Ţinea câte un discurs absolut sclipitor, plin de conţinut, cu o multitudine de subiecte total diferite, peste care trecea într-un asemenea fel încât nici nu simţeai unde te afli. Parcă la cenaclu.

Se făcea de cinci jumate şi nimeni nu avea curajul, de la prezidiu, să-i spuna, ca oricăruia dintre toţi ceilalţi, “domnule senator cutărică, mai aveţi un minut…”

O experienţă fabuloasă.

Dumnezeu să-l ierte!

………………………………..

Pentru mine, cel mai cutremurător poem al lui Adrian Păunescu rămâne “Rugă pentru părinţi”.

O atât de profundă explicare a trecerii noastre vremelnice prin viaţă nu cred că a mai reuşit cineva să o facă atât de bine, pe înţelesul tuturor.

Enigmatic şi cuminte, a plecat.

Fie-i ţărâna uşoară!

..............................

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

A venit toamna pe Tarcau ...

... fara intrigi si cu frumusetea inegalabila a adevarului din ea.
Totul e vremelnic ...

Am dreptate sa nu ma mai uit la TV de un an

A trecut, pe negandite, un an de cand am evadat din captivitatea privitului la televizor.

Ajunsesem isterizat de dusmaneala din talk-showurile politice si din cauza manipularilor permanente pe care le vedeam pe posturile de stiri, cu mintea celui care le intelege din prima.

Aseara am sarbatorit aniversarea, alegand sa ma uit 30 de minute la o dezbatere politica.

Sa vad daca mai rezist, cum ma mai simt, etc.

Sau, daca nu cumva s-au schimbat intre timp conditiile de mediu televizat.

Subiectul sufocant - "Guvernul baga 80 de milioane in primariile PDL, bani pentru scoli",

"Cine imparte, parte-si face", etc.

Azi am luat monitorul oficial si lista alocatiilor pentru judetul Iasi.

Ce am constatat:

Circa 29% din banii alocati judetului merg la Primaria Municipiului Iasi.

Ii dau deoparte, pentru ca diferitele scoli de gandire se vor contrazice - ba ca se bucura primarul Gheorghe Nichita, ba ca de fapt sunt scoli in colegii cu parlamentari PDL.

Dupa mine, criteriul politic se aplica ordonatorului de credit, adica sunt bani la PSD.

Restul sumei se imparte 18% la primari PDL si 53% la primari PSD si PNL, adica un sfert la PDL si trei sferturi la PSD-PNL.

Una peste alta, oricum as lua-o, doar 18% din banii pentru scoli merg, in judetul Iasi, la primariile conduse de PDL.

Prin urmare, raman in greva in continuare, fiindca am toate motivele sa nu ma las manipulat.

Ma simt mult mai linistit asa ...