A murit Adrian Păunescu.
Un spirit puternic.
Am fost colegi de Senat patru ani.
Şi a fost printre puţinii senatori din PSD faţă de care, pur şi simplu, nu am putut simţi acea idioată percepţie de “bad man din oficiu”, la care te obligă apartenenţa politică.
Probabil pentru că l-am venerat în adolescenţă şi tinereţe.
Tot aşa cum l-am urât prosteşte mai târziu, când m-am lasat manipulat de toate atacurile murdare pe care sunt datori să le trăiască oamenii puternici.
Şi tot aşa cum am ajuns să-i recunosc din nou valoarea, când maturitatea mi-a dat de înţeles că spiritul său este mult deasupra noastră.
Aşadar, am fost colegi de Senat, iertată fie-mi impoliteţea de a mă pretinde coleg lui.
……………………….
Una dintre cele mai greţoase secţiuni din agenda Senatului se petrece lunea şi se numeşte “declaraţii politice”.
Luni, de la trei la patru jumate.
Acolo unde, după ce roboţeii politici scriu cu o săptămână înainte tot felul de inepţii savante, le citesc apoi plini de morgă în plen.
În prezenţa altor 15 – 20 de colegi, veniţi pentru nimic altceva decât să-şi aştepte rândul să citească cutremurătoarele lor declaraţii politice.
Şi în prezenţa camerelor de luat vederi, atârnate singurele pe trepied, în timp ce până şi operatorii sunt plecaţi plictisiţi la cafea.
După care, statistica de pe site va marca o nouă realizare majoră a mandatului de ales al poporului, din categoria “n-sprezece declaraţii politice în plen, etc, etc …”
Ei bine, din două în două săptămâni, absolut întotdeauna la final, ieşea la tribună Adrian Păunescu.
Inutil să spun că fără nici un text scris sau alte asemenea.
Ţinea câte un discurs absolut sclipitor, plin de conţinut, cu o multitudine de subiecte total diferite, peste care trecea într-un asemenea fel încât nici nu simţeai unde te afli. Parcă la cenaclu.
Se făcea de cinci jumate şi nimeni nu avea curajul, de la prezidiu, să-i spuna, ca oricăruia dintre toţi ceilalţi, “domnule senator cutărică, mai aveţi un minut…”
O experienţă fabuloasă.
Dumnezeu să-l ierte!
………………………………..
Pentru mine, cel mai cutremurător poem al lui Adrian Păunescu rămâne “Rugă pentru părinţi”.
O atât de profundă explicare a trecerii noastre vremelnice prin viaţă nu cred că a mai reuşit cineva să o facă atât de bine, pe înţelesul tuturor.
Enigmatic şi cuminte, a plecat.
Fie-i ţărâna uşoară!
..............................
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu