La prima vedere, această postare poate părea un răspuns la chifla asta.
Nici vorbă.
Domnul autor, care-şi spune între altele “jurnalist” şi se ascunde cu bărbăţie sub fusta pseudonimului feminin, nu merită vreun răspuns, pentru simplul motiv că nu mi-a adresat nici o întrebare.
A scrie măgării cu semnul întrebării la coadă nu înseamnă întrebare, cel puţin în comunitatea jurnalistică.
Întrebare este doar aceea făurită înaintea operei jurnalistice, cu sau fără bună credinţă.
Întrebarea cuprinsă în însăşi măreaţa operă, în afară că e doar retorică mai e şi postumă, precum un epitaf.
Iar atunci, măreaţa operă jurnalistică nu mai este operă ci doar rafală de tonomat.
……………………..
Aşadar, postarea mea de azi are două grupuri de adresanţi.
Primul adresant este grupul celor care au avut şi mai au încredere în mine.
Poate se întreabă dacă am curaj să mă uit în ochii lor, apropo de chifla de mai sus.
Categoric da, asta şi fac acum.
În 2006, o tânără familie din Iaşi avea un pui de magazin în Iulius Mall, unde vindeau textile.
Pentru că pur şi simplu nu le mai mergea, au decis să vândă şi să plece.
Alina mea a crezut că un magazin în strălucirea Mall-ului este un câine cu covrigi în coadă.
Pentru că nu m-a crezut pe mine, am lăsat-o să se convingă singurică, aceasta fiind o lecţie mult mai trainică decât dădăceala boşorogului.
Aşadar, firmuliţa studenţească a Alinei, cu un pic de ajutor financiar de la tata, a cumpărat conţinutul magazinului (rafturi, casa de marcaj şi cârpe – câteva mii de euro) plus dreptul de a continua contractul de închiriere al vechiului proprietar, fix în condiţiile avute de acesta.
Aici este prima observaţie – “am primit” un spaţiu, dar nu de la Dascălu sau de la bunica lu’ Palas, ci am preluat un contract de închiriere de la un chiriaş bucuros să scape de belea.
A urmat senzaţionala afacere, în care (aşa cum rezultă chiar din opera domnului cu fustă) Alina vindea cârpe de vreo 7 mii de lei pe lună.
Timp în care jumătate din bani plecau pe chirie, iar din cealaltă jumătate trebuiau acoperite salarii, servicii, cumpărare de cârpe ca să ai ce vinde şi o linie roşie la coadă. Linie sub care scria întotdeauna “minus”.
Aici este a doua observaţie, şi ultima – cât de bleg trebuie să fi fost şeful PDL Iaşi, dacă pentru megaproiectul Palas şi-a tras drept şpagă închirierea unui spaţiu … cu dreptul de a-i plăti proprietarului jumătate din vânzările prăvăliei de 6 pe 7 m (sau or fi fost 7 pe 6 m?!?).
Mi-e jenă.
Alina a rezistat un an, şi-a făcut botezul nesomnului ca mic întreprinzător, după care la fel de obosită ca şi predecesorii ei, a vândut cu cât a luat şi a închis prăvălia. Singura tranzacţie profitabilă din toată povestea – 800 de lei rămaşi sub linie!
End of first story.
………………………..
A doua poveste este mult mai interesantă pentru un ochi fin.
Este pour les connaisseurs.
Şi sună ca o întrebare retorică – dragii mei, oare de ce s-or fi apucat, la ceas aşa de târziu, cucii şi cucuvelele să scormonească în cârpele de-acu 5 ani ale Alinei mele, tocmai pe la registrul comerţului, să lingă foaie după foaie, doar – doar o ieşi ceva?
Buună întrebare!
În timp ce le chien bien dormant a la Tarcău, alţii n-au somn pe la Iaşi de grija lui.
Oare ce angoase le tulbură liniştea?
Ce măreţe fapte de arme se mai pregătesc să înfăptuiască şi le stă chienu-n drum?
Cred că încep să înţeleg …
Este numai … dorul, dorul fierbinte şi arzător.
Ochii care nu se văd, se uită.
Şi la stânga, şi la dreapta şi în spate.
Numai în faţă nu, din păcate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu