Mi-a sărit azi în ochi un articol vehement dintr-un ziar local.
“Adomniţei şi-a numit şoferul director în Consiliul Judeţean”.
În mod normal, nici nu citesc categoria asta de ştiri, dară-mi-te să mă mai şi interesez îndeaproape de amănunte.
Ceva anume însă m-a frapat (poate instinctul de cătană bătrână) şi m-a îndemnat să caut mai departe.
Pe numele lui - Dragoş Mandache, după poza din ziar – un copil serios.
Habar n-am cine-i, nu l-am cunoscut vreodată.
O simplă căutare pe Google pentru “CV Mandache Dragoş” mi-a adus pe prima pagină CV-ul său … de şofer, că are şi categoria B.
Veţi descoperi un tânăr de 26 de ani, proaspăt împliniţi, inginer licenţiat al Universităţii Tehnice din Iaşi, acum masterand la o altă facultate, pentru specializare postuniversitară.
În căutarea unui job pe măsura pregătirii (la data CV-ului) este dispus la implicare full-time şi gata de alergat pe coclauri 100% din program, în interesul serviciului.
Care este crima săvârşită de tânărul inginer?
A fost timp de trei ani expert parlamentar în cabinetul deputatului Adomniţei.
Foarte probabil ca, în statul de funcţii al Camerei Deputaţilor, să fi figurat drept expert parlamentar - poziţia “şofer”.
Pentru că aşa s-a moştenit de 20 de ani cretina organizare birocratică a cabinetelor parlamentare.
Pentru că pachidermele intrate în Parlament prin anii 90, nomenklaturişti ceauşişti brusc transformaţi în demnitari ai democraţiei, şi-au configurat prin Regulamentele camerelor drepturi şi logistică similare, ca şi concepţie, cu cele din vechile lor funcţii peceriste.
Ce-şi puteau dori mai mult şi mai mult aceşti oameni, decât … secretară, şofer şi dactilografă ?!?
Asta şi-au dorit, asta şi-au croit în dotare.
Şi astăzi, după 20 de ani, Parlamentul României pune la dispoziţia parlamentarului resurse logistice pe toată durata mandatului, sub forma cabinetului parlamentar, cu aceleaşi caracteristici.
Asta înseamnă sediu, maşina de serviciu (celebrele Loganuri cu numere DEP sau SEN din fiecare judeţ) şi dreptul de a angaja pe cabinetul parlamentar (cu carte de muncă la Parlament) trei persoane (botezaţi expert parlamentar) care să sprijine demnitarul în activitatea lui.
Până aici totul este corect şi justificat – un parlamentar serios are sute de audienţe, deplasări în teritoriu, activitate de dimineaţă până noaptea, etc.
Pentru a-şi face datoria pe măsura aşteptărilor, trei persoane de sprijin sunt chiar prea puţine, iar o singură maşină la tot cabinetul este insuficientă.
Marea tâmpenie vine la regulile de angajare a personalului.
Cel puţin la Senat, în mandatul meu, potrivit regulamentului, cei trei angajaţi ai cabinetului senatorial nu puteau avea decât strict trei funcţii: “şef cabinet”, “secretar – dactilograf” şi … “şofer”!
A fost un şoc pentru mine să aflu, în primele zile de mandat, că am dreptul la trei ajutoare, dar nu pot să-mi angajez pe cabinet sociologi, consilieri de relaţii publice sau tineri consilieri licenţiaţi pe diverse domenii legate de problematica.
Noo, frate! Doar secretară, dactilografă sau şofer…
Am făcut primul amendament din mandatul meu de senator chiar la Regulament: n-am nevoie de secretară, n-am nevoie de dactilografă că-mi scriu singurel pe laptop toate prostiile, nu-mi trebuie şofer că nici dracu’ nu mă convinge să las volanul din mână!
În schimb, am nevoie să-mi pot angaja consilieri deştepţi, cu şcoală, activi şi gata să alerge prin tot judeţul pentru problemele primarilor sau ale cetăţenilor.
Pe aceleaşi trei locuri, daţi-mi voie, pe aceiaşi bani, să angajez ce fel de consilieri am eu nevoie!
Nimic! Primul amendament propus a fost şi primul amendament respins, ca să învăţ cum e treaba în sportul ăsta.
Aşa că, şi acuma revin la tânărul Mandache, ce poate să facă parlamentarul ca să-şi doteze cabinetul parlamentar cu oamenii de care are foarte concret şi punctual nevoie?
Îi convinge pe aceştia din urmă că nu titulatura contează ci munca în sine, provocările, experienţa şi, în ultimă instanţă, posibilitatea de a lucra împreună.
Iar aceştia acceptă să se angajeze la Parlament, dar nu ca inginer, economist, sociolog ori politolog, după caz, ci … secretar, dactilograf sau şofer.
Ceea ce m-a făcut să intru în detaliile cazului Mandache a fost propria mea experienţă.
Mi-am dorit foarte mult, în 2004, să lucrez pe cabinetul meu senatorial cu Costi Neagu - un tânăr deosebit, de asemenea inginer proaspăt licenţiat al Universităţii Tehnice din Iaşi, exact portretul tânărului Mandache.
Nu a avut nici o reţinere să-i scrie pe contractul de muncă de la Senat “şofer”, câtă vreme ştia că vom munci împreună şi că va fi, în realitate, un deosebit de activ consilier al demnitarului, un consilier care (fireşte, conducând Loganul din dotarea cabinetului) a cutreierat fiecare uliţă din judeţ, cu cele mai diverse probleme comunitare, proiecte de infrastructură sau alte nevoi de-ale primarilor.
În 2008, a candidat uninominal şi a fost câştigător al colegiului de deputaţi din CUG, un câştigător fără loc, c-aşa-i sistemul nostru electoral.
Crescut în politică şi administraţie, a devenit subsecretar de stat pe tineret şi sport, fără a se isca nici cea mai mică controversă în jurul lui.
Apoi, strict pe pregătirea universitară pe care o are (licenţiat al Facultăţii Electro) a ocupat prin concurs funcţia de director la Regionala Iaşi a Autorităţii pentru Comunicaţii – actuala ANCOM şi a fost unul din directorii din Iaşi despre care nu poţi vorbi decât de bine.
Ce nu am anticipat noi în 2004, a fost deficitul de caracter al unor aşa-zişi jurnalişti, puţini la număr, care calcă pe orice doar pentru a demola un politician advers intereselor celor care îi patronează.
Pentru a mă lovi pe mine, un neica-nimeni din spaţiul virtual ieşean l-a jignit ani în şir pe tânărul Neagu, cu apelativul “şoferul lu’ Cârlan”, fără a socoti câtuşi de puţin calităţile şi pregătirea acestuia.
Pentru mine a fost o pişcătură de purice.
Pentru tânărul pornit în cariera publică, a fost o adevărată traumă psihică, un bolovan legat de gât, cu o plăcuţă pe care parcă scrie “acesta nu-i un licenţiat de facultate ci un şofer de politician”.
Iată motivul pentru care sunt solidar 100% cu tânărul Dragoş Mandache, proaspătul director din CJ. Are tot ce-i trebuie pentru a reuşi, pentru a se afirma în proaspăt începuta lui carieră publică.
Îl rog să nu se ruşineze de perioada în care a fost şofer la Camera Deputaţilor, dacă aşa o fi fost.
Cinste tinerilor absolvenţi de facultate care aleg pentru început, în lipsă de altceva, decât să populeze barurile de noapte, mai bine să muncească drept şofer.
Departe de a fi o pată în cazier, perioada de şofer-inginer este o mărturie despre seriozitatea unui tânăr, o recomandare că nu este paraşutat mai târziu direct în poziţii publice ci că a pornit de jos, prin muncă şi tenacitate.
Cinste vouă, dragi şoferi – ingineri, oriunde aţi fi, vă bucuraţi de toată aprecierea mea!
Iar cei care veţi începe, eventual, să căutaţi explicaţii galbene pentru postarea mea, lăsaţi-o baltă, că n-aţi înţeles nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu