Rar mi-a fost dat să văd în politica de la Iaşi un autogol atât de spectaculos cum este
cel marcat zilele astea de către Cristi Adomniţei în poarta liberalilor şi,
până la urmă, chiar în poarta propriei cariere politice.
Este vorba, fireşte, despre blitz-krieg-ul pe care Adomniţei
l-a declanşat de bunăvoie pentru ruperea USL la Iaşi şi despre modul în care a
sfârşit în noroi sub tanc, precum soldatul sovietic, strigând în gura mare “am înfrââânt!”.
Vă propun să poposim un pic în spatele cortinei şi să
înţelegem mai bine adevărata semnificaţie a înfrângerii pe care şi-a
administrat-o domnul Adomniţei, dincolo de sforăiala uneori penibilă a
declaraţiilor publice puritane, prin care aliaţii săi de ieri au devenit brusc
nefrecventabili.
Imediat după ce Crin Antonescu a forţat mecanismul
populist al auto-izolării politice, în speranţa iluzorie că va fi premiat cu
voturi în toamnă, Adomniţei a reacţionat fix la fel, în mod surprinzător pentru
mine, cu un autism politic incredibil.
La câteva zile după ieşirea PNL de la guvernare, Adomniţei
contacta deja liderii judeţeni şi consilierii PDL şi PPDD, propunându-le să
realizeze împreună majoritatea în consiliul municipal şi cel judeţean, cu
excluderea PSD.
Fireşte că lucrurile s-au aflat în jur cu o viteză
mult mai mare decât am crede, astfel încât primarul Nichita a înţeles că
teribilismul lui Cristi şi aroganţa sa de până acum se pot transforma repede în
război pe bune. De aceea a şi lansat apelul de a păstra USL la nivelul
judeţului Iaşi, astfel încât fiecare din cei doi să-şi poată derula confortabil
proiectele asumate împreună la alegerile locale.
Ce este ciudat, Adomniţei nu a fost frământat în
această perioadă de propria problemă, ca şef al Consiliului Judeţean şi
proaspăt preşedinte judeţean al partidului – cum să-şi asigure majoritatea
pentru a guverna judeţul, cum să strângă rândurile echipei liberale în jurul
redutei CJ şi cum să valorifice această redută pentru a-i scoate cu bine pe
colegii liberali din anul de opoziţie autoimpus de către Crin Antonescu.
Nuo, domnul Cristi a fost mânat eroic în luptă de obiectivul
(strecurat temeinic în mintea lui de câţiva “formatori de opinie” din afara
PNL) de a-l pune la colţ pe Nichita, de a forma o majoritate ostilă la adresa
acestuia în Consiliul Municipal, de a-l schimba pe viceprimarul Mihai Chirica şi
de a fi astfel consemnat de istorici drept un mare biruitor, acolo unde nimeni
nu prea a reuşit ceva în ultimii zece ani.
Aici merită să analizăm un pic contextul psihologic din
interiorul PNL, la începutul acestui scurt război local.
Autoexcluderea de la guvernare a liberalilor a generat
instant un val de nemulţumire internă în partid, chiar dacă cei câţiva liberali
împuşcaţi în faţa trupei şi a televizoarelor au fost suficienţi pentru moment
ca să se păstreze discreţia în exterior.
Astfel, parlamentarii partidului s-au trezit peste
noapte în afara jocului guvernamental, lipsiţi de principalul lor privilegiu şi
anume accesul facil la buna comunicare cu miniştrii, secretarii de stat,
ceilalţi şefi din administraţia guvernamentală.
Mult mai numeroşi decât parlamentarii, liberalii
aflaţi pe funcţii de conducere numite politic la nivel central (prin ministere
şi agenţii) sau la nivel judeţean (directorii de deconcentrate) s-au trezit
dintr-o dată cu preavizul nescris al trecerii în opoziţie, de dragul unei
popularităţi iluzorii pentru Crin, şi au început să se întoarcă acasă în plină
glorie.
Primarii PNL de prin comune s-au trezit şi ei, la fel
de brusc, lipsiţi de principala speranţă a oricarui edil – sprijinul acordat de
proprii lideri politici în faţa ministerelor, pentru finanţele şi proiectele
locale care le-ar asigura reuşita mandatului de patru ani în fruntea
comunităţii locale.
Pentru toţi aceşti liberali nefericiţi, căsnicia din USL
le-a lăsat o singură avere certă la partaj, şi anume Consiliul Judeţean.
În majoritatea judeţelor, Consiliul Judeţean şi
Primăria municipiului reşedinţă de judeţ au reprezentat principalele redute în
jurul cărora s-au regrupat liberalii, pentru a-şi asigura un minim de resurse
politico – administrative cu care să treacă prin deşertul anului electoral
2014.
Liderii judeţeni cu experienţă şi echilibru din PNL au
ştiut să impună, încă din ziua deciziei
de ieşire de la guvernare, principiul
autonomiei judeţelor în formarea alianţelor la nivel local.
Mesajul subteran al centrului liberal a fost clar
atunci – “ne războim cu PSD la nivel
naţional, unde contează imaginea şi putem fugi de responsabilităţile guvernării
până la alegerile prezidenţiale, dar nu ne interesează să punem pe chituci
structurile locale, cele chemate să aducă voturile în campanie. Prin urmare,
strângeţi rândurile în judeţe mai ales cu PSD, astfel încât să vă puneţi la
adăpost cât mai mult din câştigul politic şi administrativ din epoca USL”.
Ceea ce nici nu era greu de făcut la Iaşi.
Distribuţia puterii locale la Iaşi este perfectă
pentru un astfel de echilibru: Consiliul Judeţean este condus de liderul
judeţean PNL, Primăria municipiului este condusă de PSD, prin liderul judeţean
al partidului.
O păstrare a USL la nivelul judeţului ar fi însemnat o
guvernare locală liniştită pentru amândoi, cu un control reciproc al deciziilor
prin intermediul majorităţilor din cele două consilii (unde nu ar putea face
nimic unii fără de ceilalţi) şi cu posibilitatea de a continua fără accidente
toate proiectele asumate în comun în 2012.
O păstrare a USL la nivelul judeţului ar fi garantat
fără mare greutate reuşita ambilor lideri la realegerea din 2016, dacă oricare
dintre ei ar fi dorit să facă acest lucru în continuare.
O păstrare a USL la nivelul judeţului ar fi fost
dublată de o stabilitate firească, în care guvernarea centrală PSD nu ar fi
atacat poziţiile directorilor liberali din judeţ.
O păstrare a USL la nivelul judeţului ar fi dat
preşedintelui Adomniţei posibilitatea să ofere sprijin echilibrat primarilor liberali
din comune, atât prin alocările financiare negociate ca parte dreaptă în
decizie la bugetul şi proiectele CJ, cât şi prin sprijinul partenerului său
local, PSD, în ceea ce priveşte resursele guvernamentale pentru primării.
În fine, o păstrare a USL la nivelul judeţului ar fi
ţinut toată suflarea liberală în joc, atât la conducerea CJ, cât şi la Primărie
(prin vicepreşedintele şi viceprimarul liberal) oferind acestora pârghii
politice eficiente pentru a-şi afirma identitatea prin proiecte politice
constructive adresate propriilor votanţi.
De aceea spuneam mai devreme că am fost foarte
surprins de opţiunea ilogică pentru război a lui Adomniţei, proaspătul
preşedinte al PNL în judeţul Iaşi, după domnul Fenechiu.
Să ne înţelegem foarte clar aici, vorbim pentru cei
care înţeleg şi cunosc cu adevărat jocul, deci nu punem aiurea în discuţie
dezbaterea politicianistă “cine a apăsat primul pe buton” – asta-i pentru
spectatori.
Ştim cu toţii, liberali, pesedişti, pedelişti sau
spectatori populari, că Nichita şi-a dorit clar stabilitatea USL, mai
confortabilă şi mai puţin costisitoare politic decât stabilitatea non-PNL, care,
deşi îi oferă controlul total pe judeţ şi municipiu, ţine lucrurile sub
paradigma războiului. Iar Nichita nu a fost niciodată amator de război ci de
pace negociată şi stabilă.
Aşadar, Adomniţei a optat pentru război.
A crezut sincer că va fi primul care poate atrage PDL
şi PPDD într-o alianţă împotriva lui Nichita, fiind mult mai preocupat de a-i
administra acestuia o lovitură dureroasă decât de responsabilităţile proprii ca
şef al judeţului şi al liberalilor.
A plecat la Bucureşti, de mână cu Oprea şi Movilă, să
obţină de la Blaga alianţa cu PDL. Cu Oprea, cel convins că în felul acesta
preia iniţiativa la organizaţia pedelistă de Iaşi, pe unde nu a mai trecut de
un an jumate, şi că va ajunge astfel preşedinte pus cu mâna, în uralele blogurilor
frustrate. Şi cu Movilă, cel căzut acum între scaunele propriilor inconsecvenţe
proverbiale.
Adomniţei a venit înapoi fericit, pentru că i se părea
că a şi obţinut sprijinul PDL.
Pe drumul de întoarcere, Adomniţei s-a intersectat din
mers cu Gabriel Surdu, liderul pedelist de la Iaşi, chemat de urgenţă la Blaga pentru
instructaj.
Niciunul dintre ei toţi nu au luat în calcul starea de
spirit de la talpa PNL şi PDL.
În primul rând, liberalii şi pedeliştii se urăsc la
Iaşi sincer, temeinic, cu spor şi cu meserie.
Sunt ani mulţi de aroganţă neîntreruptă administrată portocaliilor
de către liberali, cu foarte mici excepţii, aroganţă care a făcut ca
înjurăturile lui Vasile Blaga să nu mai ţină loc de management organizaţional
şi lumea pur şi simplu să nu mai vrea cu liberalii arogantului Adomniţei.
Astfel încât socotelile nu aveau cum să iasă.
În al doilea rând, liberalii înşişi, din toate
motivele enumerate mai în susul paginii, au simţit taman invers decât
Adomniţei, fiind conştienţi că pleacă la pierzanie.
Joi, înaintea şedinţei decisive de la Consiliul
Judeţean, organizaţiile judeţene PNL şi PDL au fost în fierbere maximă.
La PDL, cu cât a fost mai mare presiunea lui Blaga şi a
vicepreşedintelui regional de la Suceava (trimis în teren să ţină lucrurile sub
control) cu atât mai vehementă a fost împotrivirea locală la ideea sprijinirii
PNL în război.
La PNL, în schimb, departe de ochii şi urechile
presei, s-a consumat joi seara un eveniment deosebit de consistent. O şedinţă
de vreo patru - cinci ore, în care s-a afirmat un curent de opinie covârşitor
pentru negocierea cu Nichita şi păstrarea USL.
În clipa în care parlamentarii, directorii şi primarii
liberali din BPJ au cerut să se meargă la Nichita la negociere, Adomniţei a jucat cartea maximă – şi-a pus mandatul de presedinte pe masă şi a
ameninţat echipa liberală cu demisia. “Dacă
se merge la negociere, scaunul acesta nu mai este al meu, să-l ocupe cine
negociază cu Nichita. Vom sta în opoziţie, chiar dacă nu ne vom face
proiectele, ca Băsescu la Primărie. Peste doi ani eu voi câştiga şi judeţul şi
Primăria!”.
Iată, o premieră şi o greşeală majoră în acelaşi timp.
Este o premieră ca un preşedinte de partid care tocmai
a împlinit o lună în fruntea unei organizaţii să ajungă la gestul extrem de
a-şi impune opinia politică cu preţul propriului mandat, împotriva propriei
echipe, care doreşte în mod evident cu totul altceva. Asta înseamnă o poziţie
surprinzător de slabă şi o vulnerabilitate evidentă.
O greşeală ce va fi facturată curând înapoi preşedintelui
Adomniţei. Am mai văzut acum zece ani ceva asemănător, tot la liberali, cu
Dumitru Oprea. Prima dată când i-a ameninţat cu depunerea mandatului pe colegii
liberali, aceştia s-au supus. A doua oară, în frunte cu Adomniţei, aceştia n-au
mai avut nimic împotrivă…
Acum, USL s-a rupt şi la nivel local. Adomniţei a
obţinut ce şi-a dorit – o majoritate confortabilă cu PDL şi PPDD, numai că nu-i
pentru el ci împotriva lui, ca în bancul cu Volga neagră.
Ce va fi în continuare?
Nichita va domina fără probleme şi judeţul şi
municipiul, atât la nivelul structurilor locale cât şi la nivelul structurilor
guvernamentale.
Adomniţei va intra în jocul autovictimizării, care nu
va aduce nimic bun, nici pentru el, nici pentru liberali şi nici pentru
proiectele judeţului.
În vreme ce proiectele Primăriei vor merge
nestingherite înainte, având şi voinţa politică a primarului şi sprijinul
votului majorităţii din consiliul local, la judeţ vom asista la o politică a
războiului, în care pixul ordonatorului de credite (Adomniţei) va căuta
permanent să se împotrivească votului majoritar din CJ.
În afară de câteva proiecte (cele asumate în comun sub
USL) pe majoritatea subiectelor va fi un tărăboi zgomotos, în linie cu doctrina
asumată de Adomniţei – “stăm în opoziţie, batem Doba, adunăm capital
electoral”.
Oare?!?
Primarii PNL au înţeles încă de ieri că fondurile din
bugetul Consiliului Judeţean li se alocă prin tandemul Direcţia de Finanţe (guvernarea
abandonată de liberali) – vot în Consiliul Judeţean
(majoritatea părăsită de liberali). Ca să nu mai vorbim de alocările care
depind numai de guvern şi care le vor fi din ce în ce mai greu de susţinut, cât
timp liberalii lor au fugit acasă ca să bată Doba.
Deci, eu cred că primarii liberali nu vor fi foarte
fericiţi în lunile care urmează şi nu vor
juca cu spor când Cristi bate Doba, mai ales în campania electorală care dă
să înceapă.
Directorii liberali, cărora Cristi le-a spus senin joi
seara să-şi caute de lucru cât el bate Doba, vor fi oare foarte implicaţi în
campaniile electorale, plini de entuziasm şi avânt de dreapta veritabilă, numai
cu gândul la voturile pe care Crin le va lua la toamnă în timp ce şi el bate
Doba la sincron cu Cristi? Eu cred că vor juca şi ei cu acelaşi spor ca şi primarii.
PSD se vede la Iaşi în situaţia de a lua de pleaşcă binişor
peste 50% din voturi la europarlamentare, în timp ce Cristi bate Doba, iar PNL,
PDL şi PMP vor trage împreună câte o felie din ce a mai rămas.
Apropo, v-aţi prins
că ieşenii cu simpatii de opoziţie numai la PNL nu se pot gândi în cabina de
vot? După cum nici la PDL, că nici într-un caz şi nici în altul nu există miez
credibil pentru o astfel de percepţie.
Şi, uite-aşa, PNL şi PDL se vor uita în campania
electorală cu coada ochiului în urmă (sau din urmă) după PMP, într-o tocăniţă
de dreapta, în care voturile se vor distribui haotic şi imprevizibil de
colo-colo.
Cum se vor împărţi voturile pe dreapta?
PNL va lua ceva mai mult decât ceilalţi în judeţ, dar
mult mai puţin decât sugerează numărul scriptic de primari, deja supăraţi că
Doba lui Adomniţei nu le ţine de foame. Din ţinta de 30% anunţată de Adomniţei
va rămâne ceva între 15 şi 20%, plus praful de pe Dobă, ofcourse.
PMP va putea lua chiar mai mult ca ceilalţi în urban, de
la Băsescu pe televizor şi pe fondul lipsei flagrante de implicare a
structurilor electorale, oricum inexistente, din PDL şi PNL. În schimb, în
judeţ PMP va fi slab şi ineficient, din lipsă de structuri şi susţinere
electorală pe fond pentru dreapta pro-Băsescu. În jur de 10% per total judeţ este
un scor maxim în opinia mea.
PDL va fi peste tot şi nicăieri, o
amintire din ce în ce mai abstractă a ceea ce a fost cândva. În jur de 10% -
12% per total, nu mai mult, după părerea mea.
Dacă-mi
permiteţi un pronostic, că-l scriu aicea şi rămâne scris, peste exact un an,
nici mai devreme dar nici mult mai târziu, organizaţia liberală de la Iaşi va
avea un alt preşedinte decât Adomniţei.
Cel mai probabil va prelua ştafeta un
parlamentar precum Mugur Cozmanciuc, despre care liberalii deja şoptesc pe la
colţuri că este o soluţie mai echilibrată decât aventurismul de acum.